𝒫𝒽𝒾𝓁𝑜𝓅𝒽𝑜𝒷𝒾𝒶

𝒞𝒶𝓅𝒾𝓉𝑜𝓁𝓊𝓁: 13

Jungkook:
Am adormit destul de repede aseară, chiar aveam nevoie de puțin somn.
În dimineața următoare mă trezesc și îl găsesc pe Yoongi pe jos ghemuit, dormind. Probabil a căzut din pat, prostul.
Iau o pătură și îl învelesc cu grija ca să nu se trezească. Era foarte drăguț când dormea, așa de liniștit.
Yoongi:
Mă trezesc puțin obosit. Nu dormisem prea bine plus că se pare că am dormit pe jos...perfect.
Mă frec la ochi fiind încă somnoros. Îl văd pe Jungkook. De cât timp era treaz?
-Neața...
-O..Oh..neața. Te-am trezit?
Îi zâmbesc scurt.
- Nu, stai liniștit. Tu cum ai dormit? Cum te simți?
-Sunt bine... Mă duc să fac micul de jun, preferi ceva anume?
-Faci tu micul de jun? Serios Jungkook nu te mai deranja atât. Hai să mergem să mâncăm undeva.
-Nu, nu, nu. E în regulă. Îmi place să gătesc, așa m-am obișnuit.
-Eh te dezobinuiești tu. Știi, practic de azi o să stăm împreună, cred că o să fie drăguț, dar nu vreau să te obosești mereu făcându-mi micul de jun, bine? Aa, și când vrei să trecem pe la tine ca să îți iei lucrurile?
-Pai...mi-am luat cam tot ce îmi trebuie...
Arată către ghiozdan.
Îmi dau ochii peste cap.
-Serios Jungkook? Nu cred că îți ajung, dar în fine, poți să iei lucruri și de la mine. Dar nu vrei să îți anunți tatăl?
-N..Nu...
-Bine, cum vrei tu. Mă duc la el și îi ciufulesc ușor părul. Mă ridic puțin pe vârfuri, Jungkook chiar era foarte înalt acum.
- Când naiba ai crescut atât de mult, Kookie?
-Eeh, nu sunt chiar atât de înalt...
-Cum zici tu. Oricum te-ai făcut extrem de frumos Kookie. Chiar ai crescut mult. Chiar dacă în sinea ta ai rămas același copil bun, din punct de vedere fizic te-ai schimbat destul de mult. Eh, pubertatea asta. Acum îmi e foame, hai să mâncăm.
Taehyung:
Toată seara am încercat să îl găsesc pe Jungkook, voiam măcar să am șansa să îi explic de ce am comis greselile mele de neiertat din trecutul meu pe care aș fi vrut ca el niciodată să nu îl afle. Dar am realizat că de fapt eu nu știu mai nimic despre acest băiat, eu nu îi mai știu nici numărul de telefon, nici unde stă nu știu, nici măcar nu știu din ce familie provine, poate că aceste detalii nu au importanță, totuși făra acestea eu nu puteam să dau de Jungkook. Îl cunoșteam eu pe acest băiat? Cine era acest băiat? De ce eram îndrăgostit de el? Eram chiar îndrăgostit? Era doar o iluzie pe care mi-o creasem, în sinea mea aveam nevoie de afecțiune și voiam din nou să simt iubirea. Cred că asta era, totul era o minciună, o minciună ce a luat sfârșit. Jungkook m-a părăsit, a fost alegerea lui, nu îl pot condamna, oricum nu îl leagă nimic de mine, nu însemn nimic pentru el, iar cu timpul abia o să își mai amintească numele meu, era mai bine așa. Dar îmi era greu să accept asta. Trebuie să accept că Jungkook nu se mai întoarce niciodată, că m-a părăsit și gata. Nu mai avea rost să încerc să îl caut... Dar voiam să am șansa de a mai vorbi cu el pentru ultima dată.
Cum mă trezesc mă duc spre cafeneau unde lucra. Nici nu am băgat de seamă rugămintea lui Namjoon de a lua micul de jun cu el.
Eram în cafenea, așezat la o masă sorbind dintr-o ceașcă cu cafea poate prea fierbinte și așteptând din clipă în clipă ca Jungkook să intre pe ușa cafenelei. Poate așteptam un miracol. Taehyung, Jungkook te-a părăsit, a renunțat la tine fără să încerce măcar să te asculte, acceptă, acceptă că Jungkook probabil nici nu te iubea, și că tot ce a fost între voi a fost o pierdere de timp. Îmi tot trecea acest gând prin cap, știam că el nu mă iubea cu adevărat, era normal. Nu poți să te îndrăgostești de o persoană pe care abia o cunoști. Nici eu nu îl iubeam cu adevărat, așa că chiar a fost o pierdere de timp toată povestea noastră. Pierdere de timp, îmi amintesc atât de bine ce a spus Jungkook în acea seară, seara în care credeam că l-am pierdut și că nu o să îl mai revăd. Seara în care l-am sărutat, nu o să uit vreodată acea seară, dar el, el o să o uite? I-am spus că sunt o pierdere de timp și aveam dreptate, dar el, răspunsul lui mi-a rămas întipărit în minte:"Dacă ești o pierdere de timp, atunci vreau să îmi pierd timpul în fiecare secundă din viață", asta mi-a spus și știu că a mințit, era evident că mă mințea și pe mine, dar și pe el. Totuși l-am crezut, pentru că eu credeam în acea minciună, dacă toată povestea noastră a fost o pierdere de timp, dacă iubirea mea pentru el a fost o pierdere de timp, atunci vreau să îmi pierd fiecare secundă din viață așa, vreau să îmi pierd fiecare secundă din viață mințindu-mă că îl iubesc și sperând că o să se întoarcă la mine.
Jungkook:
Eu cu Yoongi mergeam să căutăm un local bun pentru a mânca, când observ deodată ca trecem pe lângă cafeneaua la care am lucrat și unde am atâtea amintiri. Mă opresc din drum și mă holbez la ușă zâmbind scrut. Prin cap îmi trec toate amintirile. Ziua în care l-am cunoscut pe Namjoon, ziua în care l-am sărutat pe Jimin, ziua în care l-am cunoscut pe Taehyung...totul. Taehyung...
-Ești ok Jungkook, pari puțin cum să o spun, nostalgic. Ai pățit ceva?
-Poftim? O..oh..nu, sunt bine...
- Sigur? Știi că poți avea încredere în mine, Kookie.
-Da, știu. Hai, să mergem.
Taehyung:
Jungkook... nu mai are rost să îl aștept, până și așteptarea lui a devenit doar o pierdere de timp. Sincer să fiu simpla mea existență este o pierdere de timp. Las banii pentru cafea și decid să plec. Și acum realizez că acel "te iubesc" spus de el a fost doar un cuvânt, lipsit de semnificație, fără valoare, doar atât. Totul a fost doar o minciună, și am fost un prost să cred acea minciună, așa-i?
Când tocmai eram gata să renunț îl văd pe Jungkook. Era acolo cu Yoongi. Cu siguranță îl prefera mai mult pe Yoongi acum... Toată lumea îl preferă pe Yoongi, toată lumea îl crede pe el. Ies afară după ei.
Nici nu știam ce să fac, dacă să vorbesc cu el sau nu. Am rămas blocat. Stăteam aproape nemișcat și îl priveam fără să clipesc.
Jungkook:
Când ne îndepărtăm puțin de cafenea îmi bag mâna în buzunar și observ ca nu mai am cheile în el.
-Yoongi, stai puțin, cred ca mi-au scăpat cheile.
Mă întorc și îl vad pe Taehyung. Era chiar el...
Stătea fix în fața mea nemișcat, chipul fiindu-i lipsit de orice expresie.
Taehyung:
Mă văzuse și el. Ne uitam unul la altul fără să pot spune ceva. Zâmbesc puțin, eram fericit că avusem șansa să îl revăd, dar observ că din nou era lovit... Probabil Jungkook avea deja o viață complicată, iar eu îi complicam viața și mai mult. Aș fi vrut să îl pot ajuta, dar știu că el nu avea nevoie de ajutorul meu.
-Jungkook... spun eu mai mult în șoaptă parcă rostindu-i numele doar pentru mine.
Jungkook:
Înghit în sec și îmi vad cheile puțin mai în față. Mă aplec să le iau, le bag în buzunar, după care îmi întorc privirea și plec. Chiar mă durea, dar faptul că a omorât un copil...asta nu pot uita...
Nu puteam să mai rămân alături de el. Chiar dacă aveam sentimente pentru el, nu puteam, chiar nu puteam. Sora lui Yoongi era doar o copilă când a murit, avea doar 16 ani... cum a putut Taehyung să facă așa ceva, cum? Și de ce...
Taehyung:
Jungkook pleca, din nou voia să plece de lângă mine. Yoongi privise puțin înapoi având un zâmbet pe buze. Suferința mea devenise pentru Yoongi un fel de distracție. Era atât de satisfăcut să mă vadă așa. Ce fel de pedeapsă este asta? Mai bine aș fi murit decât să îi mai văd privirea lui Yoongi plină de ură și dezgust.
Nu voiam să îl las să plece, voiam să am șansa de a-i explica totul.
- Jungkook! îl strig tare asigurându-mă că mă aude.
Mă duc spre el și îl apuc de încheietură trâgându-l spre mine și luându-l în brațe.
Jungkook:
Aproape ajung la Yoongi când îl aud pe Taehyung strigându-mi numele. Mă uit în spate, gata să răspund când mă ia de încheietură și mă ia în brațe. Rămân....blocat. Nu știam cum să reactionez.
Taehyung:
Era atât de cald, era atât de plăcut. Îmi lipsise atât de mult căldura corpului său, el îmi lipsise. Nu voiam să îi mai dau drumul vreodată.
- Jungkook, mi-a promis că o să stai cu mine cât o să am nevoie, am nevoie de tine, te rog, rămâi...
Jungkook:
Câteva lacrimi îmi curgeau pe obraji. Nu știam cum să mă comport, dar chiar nu voiam să mai stau cu el, voiam să-l uit.
Îmi duc mainile la pieptul lui, împingându-l ușor, ochii mei fiind înlăcrimați. Încercam din greu să nu plâng.
- Mi s-a spus să încep să mă gândesc și la mine, nu numai la alții. Așa că vreau să fiu fericit... te rog, te rog să dispari din viața mea.
A fost atât de greu să spun acele cuvinte, dar am reușit..
Fug către Yoongi și îi fac semn să plecăm mai repede, eu încă având lacrimi în ochi.
Yoongi:
Taehyung întrecuse orice măsură. Băiatul ăsta avea tupeu. Îl rănise din nou pe Jungkook. Doamne cât aș fi vrut să îl pocnesc în acel moment. Strâng pumnul încercând să mă controlez.
Mă aproprii de el privindu-l în ochi. Expresia lui era demnă de milă, părea atât de pierdut, expresia chipului lui mă amuza. Îmi place atât de mult să îl văd atât de distrus. Parcă nici nu mai era Taehyung pe care îl știam, nu mai rămase nimic din acel Taehyung.
-Care e problema ta Taehyung? Tu chiar nu te-ai săturat?
- Hyung...
"Hyung", mă strigase "hyung", auzisem bine? De prea mult timp Taehyung nu îmi mai spusese așa, de prea mult timp. Am crezut că nu auzisem bine. De ce îmi spusese hyung? El nu mă mai considera mult hyung-ul său. Nu am există urmă de respect în relația noastră. De ce îmi făcea asta? Toată ura pe care i-o purtam în acel moment s-a transformat în regret și o stare de nedescris de nostalgie. Îmi lipsise prea mult să fiu strigat așa de către Taehyung. Parcă pentru o clipă în fața mea era din nou băiatul pe care îl adoram, în care aveam încredere, era Taehyung cel pe care îl iubeam și îmi lipsa, doar acel Taehyung îmi putea spune "hyung"... Dar acel Taehyung nu mai exista de mult, a murit odată cu ea, niciodată Taehyung nu va mai putea fi băiatul pe care l-am iubit cândva.
Jungkook:
Fug după Yoongi și îl apuc de braț.
-Mi-e foame, hai să mergem, spun încercând să evit contactul cu Taehyung.
-Yoongi-hyung... eu nu am vrut... eu nu am vrut să te rănesc nici pe tine, nici pe ea, îmi pare rău.
-Îți pare rău? Îți pare rău că ce ? Mă faci să râd Taehyung, tu chiar crezi că o să te iert că mi-ai omărât sora? Chiar crezi că aș putea să te iert?
-Eu nu am nevoie de iertarea ta și nici nu mă aștept să o primesc...Eu doar regret că ea nu mai e aici... Yoongi am iubit-o la fel de mult precum o iubeai și tu, îmi lipsește la fel de mult...
- Ești un ipocrit.
Yoongi:
Fără să mai stau pe gânduri îl lovesc, nu îl mai suportam. Îl lovesc destul de tare încât să îi sparg buza de jos.
Își linge sângele de pe ea după mușcându-și buza de jos privește în jos pierdut.
-YOONGI!
Aud țipătul lui Jungkook. Vocea îi tremura, trupul îi tremura. Era speriat.
Taehyung chiar a merita să îl lovesc.
- Știi ce e trist, Yoongi-hyung? Cred că de fapt eu am iubit-o mai mult decât ai fi putut să o iubești tu vreodată, eu chiar am iubit-o cu adevărat.
Mă privea fix în ochi, iar privirea lui mă speria, era lipsit de orice expresie, în ochii lui parcă nici lumina nu se mai reflecta. Ochii îi erau atât de negri, atât de morți, parcă erau ochii unei păpuși, nu a unei persoane. El nu putea fi Taehyung ce îmi lipsea atât de mult, el nu era Taehyung, era un impostor, un mincions. Cât de mult îl urăsc.
- Adică?
- Eu măcar am ascultat-o, eu mereu i-am fost alături. Tu nu știi cât de mult ai rănit-o pe Hwa-Young...
-Taehyung, termină și tu...Yoongi, să mergem.
- Eu nu o să termin nimic. Yoongi, eu o să mă sinucid, știu că sunt vinovat de moartea ei, dar și tu ești la fel de vinovat... Și tu ar trebui să te sinucizi, ești la fel de vinovat, știi prea bine...
Eram palid la față... el chiar spusese asta? Oare avea dreptate?
- Poftim? spun eu cu vocea tremurândă...
Jungkook:
Odată ce aud acele cuvinte prostești din gura lui Taehyung îi lipesc o palmă peste obraz. O meritase. Întrecuse orice măsură.
Taehyung:
Încep să zâmbesc. Îl priveam în ochi și îi zâmbeam. Cât de prostuț putea să fie Jungkook. Avea încredere orbește în Yoongi.
- Jungkook, tu chiar crezi că Yoongi e atât de minunat? Cum el mă cunoaște atât de bine, pot spune că și eu îl cunosc la fel de bine. Eu știu cât de ipocrit poate să fie Min Yoongi. El chiar nu merită să mai trăiască.
Jungkook:
Mă uitam în ochii lui Taehyung care zâmbea când îmi spunea acele lucruri. Se vedea în ochii lui că ceea ce spunea, o spunea serios. Nu știu ce să cred, ce sa fac...
-Mergem, Yoongi?
- Taehyung eu nu înțeleg ce vrei să spui, dar singurul care trebuie să moară ești tu. Tu ești singurul vinovat de moartea lui Hwa-Young...
- Și dacă ea s-a sinucis de fapt, Yoongi? Dacă s-a sinucis din cauza ta?
- Spui asta doar ca să îl faci pe Jungkook să creadă că nu ești vinovat și să îl faci să se întorcă la tine.
-Știi ce e interesant? Hwa-Young de multe ori îmi spunea că ar fi vrut să se sinucidă pentru că tu nici nu puteai să o privești în ochi, atât de mult ea credea că o urăști. Și știi ce e și mai interesant? Când ea a murit nu avea urme de violență pe corp, parcă nici nu era moartă, parcă doar dormea. Dacă chiar am omorât-o cum spui tu... eu chiar nu îmi amintesc cum am omorât-o, nu îmi amintesc nimic.
- Hai să mergem...
Yoongi mă apucă de încheietură.
-În sfârșit...
Îl iau de mână și plecăm.
Yoongi:
Îmi trag mână nervos. Ce tot încerca să facă Taehyung? Voia să îl îndepărteze pe Jungkook de mine așa cum a făcut cu Hwa-Young? Insinua că ea ar fi murit din vina mea? Eu eram nevinovat, doar mâinile lui erau pătate cu sângele ei, nu și ale mele. El era singurul care trebuia să plătească pentru moartea ei, doar el. E moartă din vina lui, e doar vina lui.
-De ce nu moare odată? țip eu nervos.
Dacă aș fi putut l-aș fi omorât cu proprile mele mâini...
-Yoongi, gata...te rog...
- Jungkook, tu nu îl crezi pe Taehyung, nu? Orice ți-ar spune despre mine nu e adevărat, să știi...
Mă opresc pentru un moment. Dacă Jungkook era îndrăgostit de Taehyung? Dacă o să îl aleagă pe el? Dacă o să rămân singur? Dacă o să îl creadă pe el și o să ajungă să mă urască?
- Jungkook, tu ești îndrăgostit de Taehyung, nu?
-Nu...
-Atunci tu ce simți? Ce simți în momentul acesta?
-Sunt speriat...
- De ce? Ce te sperie?
-Tot.
- Tot? Nu prea știu ce să înțeleg prin acest tot, dar îmi pare rău că te-am băgat în situația asta, nu ar fi trebuit. Uită tot ce a zis Taehyung... E ceva doar între mine și el, nu trebuie să te implici, doar uită, te rog