𝒫𝒽𝒾𝓁𝑜𝓅𝒽𝑜𝒷𝒾𝒶

𝒞𝒶𝓅𝒾𝓉𝑜𝓁𝓊𝓁: 3

Jungkook:
Când am ajuns l-am găsit pe tata care era din nou beat, uram când era beat... De când mama divorțase de el paharul plin îi devenise lipsit din mână. Bea și iar bea chiar dacă îl rog să nu o mai facă. Ceea ce voiam eu nu prea conta pentru el. Mă întrebam dacă măcar îi păsa de mine, de propriul său fiu. Am înțeles de ce mama l-a părăsit, nu era cea mai minunată persoană, iar de multe ori era violent, era violent chiar și cu mine.
-Tată, cred că ai băut destul.
Voiam să îi iau sticla de lângă el dar mă strânge de încheietură. Unghiile îi erau înfipte adânc în carnea mea.
-Eu zic când e destul!
Ar fi fost mai bine să îl las în pace, să nu îl enervez, dar nu mai voiam să îl las să bea.
-Cred că ar fi bine să te duci la culcare.
-Nu îmi spui tu ce să fac, copil afurisit.
Eram pe podea, podeaua rece din sufragerie. În jurul meu erau cioburi erau împrăștiate în jurul  meu. Sângele cald se prelingea încet pe podea.
Ar fi trebuit să fac ceva, să mă apăr cumva, dar dacă o făceam doar îl enervam mai tare.
Am încercat să mă ridic, dar mi-a lipit fața de podea.
-Uneori îmi doresc să nu te fi născut.
Uneori chiar îmi doream să nu mă fi născut, era greu să văd ceva pozitiv în viața mea. Era chinuitoare de prea multe ori.
Jimin:
După ce am ajuns acasă m-am băgat direct în pat, eram destul de obosit. În fine, nu asta contează, vine și ziua de mâine. Îmi fac rutina zilnică și merg la cafenea, intru și mă așez la o masă uitându-mă după Jungkook.
Observ că Kookie nu m-a văzut și mă ridic de la masă unde îl văd la casă.
- Hei Kook, ce faci? E toul în regulă?
Jungkook:
-O..oh..bună, Jimin..
Încerc să-mi ascund rănile așa că mă întorc cu spatele la el, preparând o cafea.
-D..de ce te ascunzi de mine? S-a întâmplat ceva, Jungkookie?
-Nu, totul e bine. De ce?
Scap intenționat o linguriță pe jos și stau să o caut pe sub masă.
-Nu mă minți, simt că ceva nu-i în regulă.
-De exemplu?
-M..mă eviți, acum ce tot naiba faci sub masă?
-N..nimic!
Din greșeală mă dau cu capul de masă pentru că sunt prea prost se pare.
Jimin râde încet:
- Te doare prostul meu?
-N..nu..
Ies de sub masă și mă uit în ochii  lui Jimin, începând să plâng.
-K..Kook, ce ai pățit?
Își pune mâinile pe obrajii mei.
Mă duc lângă Jimin și îl strâng în brațe fară să spun nimic. Tot ceea ce faceam era să plâng ca un copil mic pe umărul lui, atât.
Jimin:
Îl sărut delicat pe obraz și îi mângâi părul.
-Îmi poți spune ce s-a întâmplat, vreau să aud orice detaliu.
-Tata...
-O..oh, aș putea să te iau la mine dacă vrei. Și...tot din cauza lui arăți ca o vânătă?
Aș fi vrut să îl pot ajuta pe Jungkook, să îl pot proteja, simțeam că nu eram un prieten bun...
- D...da.
-Gata, te rog, nu mai plânge că mă faci și pe mine să plâng.
Îl strâng pe brunet în brațe și îi șterg lacrimile.
-Mulțumesc, Jimin...
Îmi zâmbește și îmi sărută scurt fruntea.
Taehyung:
Mă trezesc cu 5 minunte înainte ca alarma să sune, mereu mă trezeam înainte că alarma să sune, era complet inutilă. Credeam ca va fi o zi banală și normală ca orice zi... până când mi-am verificat telefonul. Aveam mesaje de la Namjoon... venea în Seoul tocmai din America să mă vadă... îi era dor de fratele lui mai mic bun de nimic, frate ce mereu l-a admirat, ce mereu a vrut să fie ca el, dar niciodată nu a reușit.... Încă de mici eu mereu am fost ca umbra lui Namjoon, nimeni nu mă observa și oricât aș fi încercat nu aș fi putut niciodată să fiu ca el, să mă ridic la nivelul lui. Mereu l-am urmat, orbește, dar el nici nu s-a obosit să privească în urmă, să mă privească. Îi ignor mesajele, îmi era dor de el, dar nu avea rost să ne vedem, nu trebuia să își piardă timpul prețios cu fratele său mic și bun de nimic. După văd numărul lui Jungkook, iar în minte îi revăd din nou zâmbetul, zâmbetul lui blând. Voiam să îl sun, dar nici nu știam ce să îi spun. Decid să mă duc la cafeneaua unde lucra, poate aveam noroc și era acolo. Mă îmbrac și îmi aranjez părul încercând să arăt cât de cât decent. Ies pe ușă doar gândindu-mă cât de fericit o să fiu când o să îl revăd. Când eram cu el mă simțeam fericit, de mult nu mai fusesem fericit. Un lucuru știam, chiar dacă acum eram fericit totul avea să se termine, fericirea este cea mai frumosă, dar și cea mai trecătoare stare și știu asta prea bine.
Jimin:
-Azi după ce termini, vii la mine, nu? Oh, el nu e prietenul tău? Observ cum tipul cu care ieșise Jungkook ieri intrase în cafenea. Îmi dau ochii peste cap, chiar nu îmi plăcea băiatul acesta...
-T..Taehyung...Nu-l lăsa să mă vadă așa, te rog!
- Oh și ce ai vrea să fac?
-Doar... l l, lasă!
Se duce înapoi după tejghea și își lasă capul înapoi jos continuând să ia comenzi.
- Hm, văd ce pot face.
Plec de lângă Jungkook și mă așez la o masă în spatele lui Taehyung.
Taehyung:
Cafeneau nu era la fel de aglomerată că în ziua anterioară.
Mă uit la fiecare persoană din cafenea, dar nici urmă de Jungkook, tot ce vedeam erau oameni străini, anoști, nimic special. Las capul pe masă și oftez. Îmi închid ochii încercând să retrăiesc momentul acela, momentul acela în care Jungkook era în fața mea și mă privea, și eu îl priveam. Puteam să îi văd fața atât de clar, totul părea atât de clar, dar dacă totul fusese doar un vis, știu prea bine că unei persoane ca mine fericirea îi este aproape interzisă, o persoană ca mine nu merită să fie fericită, cineva ca mine nu merită pe cineva ca Jungkook... Eram conștient de acest lucru.
- Scuze, e ocupat aici?
Îmi ridic ușor capul de pe masă. În fața mea era un băiat blond cu buzele pline, avea cele mai frumoase buze pe care le văzusem vreodată. Îmi părea cunoscut, era prietenul lui Jungkook. Îi zâmbesc.
- Vrei să stai aici?
- Da, dar bineînțeles dacă vrei și tu. Băiatul îmi zâmbește înapoi.
- Mi-ar face plăcere, sper doar să nu te deranjez eu prea tare.
Continui să îi zâmbesc. Dacă el era aici înseamnă ca pe aici pe undeva era și Jungkook. Doar când îi pronunțam numele simțeam cum inima îmi bate mai tare. Era posbil să fiu îndrăgostit de o persoană pe care abia o cunoșteam?
- Eu sunt Taehyung, tu ești prieten cu Jungkook, nu?
- Da, sunt prietenul lui. Eu sunt Jimin.
Se așează la masă și îmi întinde mâna pentru a da noroc.
Îi răspund la strângerea de mână.
- Nu vreau să fiu indiscret, dar prieten în ce sens?
-Oh, noi suntem prieteni foarte buni, nu-i ceva între noi.
Râde încet.
De ce simțisem o ușoară dezamăgire în acel râs. Era un râs fals. Pentru mine era evident că sentimentele băiatului blond față de Jungkook erau diferite față de ce voia el lumea să crede. Aveam impresia că Jimin îl plăcea pe Jungkook. Sau eram doar paranoic, îmi făceam scenarii ilogice.
Râd, dar tare:
- Ha, ce păcat, nu-i așa Jimin? Ce păcat că sunteți doar prieteni.
Am accentuat cuvântul "prieteni".
-Mhm, mhm, cum spui tu. În fine, de cât timp te cunoști cu Jungkook?
Ridic din sprânceană. Era curios de cât timp îl cunoașteam pe Jungkook. Era gelos? Era gelos și eu aș fi fost.
- Dar tu de cât timp îl cunoști?
-De ceva timp, dar tu? Aș vrea să știu.
Jungkook:
Mă uit atent la masa la care erau cei doi, auzind toată discuția. Jimin....Jimin ar trebui să nu mai fie atât de insistent,dar stai că rezolv. Îmi iau telefonul și îi dau mesaj.
jungkook puisorul ❤ : Jimin, ce naiba? Lasă omul :)))
Jimin:
Primesc un mesaj de la Jungkook, și deschid telefonul.
Jiminel: Taci, ăsta vrea doar să te violeze și trebuie să rezolv cumva. Acum lasă-mă să vorbesc cu el ❤
Jungkook:
Citesc mesajul de la Jimin și râd slab continuând să mă uit la cei doi. Oh..sper să fie bine și sper ca Tae să nu își mai facă atât de multe griji...
Taehyung:
Jimin își scoase telefonul, vorbea cu cineva prin mesaje, era clar.
- De mult timp, de ce te interesează? Ești cumva polițist?
Îl privesc curios pe băiat. Râd puțin.
- Dacă îl cunoști de mult timp probabil că știi tot despre el, îți spune tot, așa că întreabă-l pe el de cât timp ne cunoaștem.
-Eh, domnule polițist și eu vreau să știu asta de la tine, lasă-l pe Jungkook.
- Nu sunt polițist și îți pot spune că nu îl cunosc de la fel mult timp ca tine.
Mă ridic de la masă.
-Eu mă duc să comand, tu ce ai vrea, Jimin?
Jimin:
-Um, nu. Mai stai cu mine, îmi placi...
Îl apuc de încheietură
Ew, Jungkook pentru tine fac asta. Așa face orice pentru tine Jungkook, orice...
Taehyung:
Îi zâmbesc. Era atât de evident că era gelos. Voia să cred că mă place doar ca să mă facă să stau departe de Jungkook. Mă vedea ca pe o amenințare, era atât de evident.
- Mă întorc, voiam să iau ceva de băut, după putem să stăm cât vrei tu de vorbă. Oricum avem un subiect comun, iar acela e Jungkook.
-Nu nu nu, rămâi aici cu mine.
Jimin face o față de cățeluș trist, deloc impresionant.
Îmi dau ochii peste cap. Jimin era genul de persoană lingușitoare. Genul de persoană care probabil credea că poate să obțină ce vrea doar pentru că arată bine. Dacă la început aveam o ușoară simpatie petru el, acum îmi displăcea.
- Mă duc să iau ceva de băut și mă întorc. Mă duc spre tejghea, fix unde era Jungkook.
Jungkook:
O nu, Taehyung venea spre mine... Taehyung era fix în fața mea.
-Jimin, mă jur că te bat...
Șoptesc eu în timp ce-l văd pe Taehyung apropiindu-se de mine.
Primesc un mesaj de la Jimin:
Jiminel: VEZI CĂ VINE...Am încercat să fac ce am putut.
Taehyung:
Îl privesc și îi zâmbesc. Avea capul în jos, aș fi vrut să îl privesc în ochi...
- Ne revedem, dar știi acum nu este o întâmplare fericită, am venit aici doar ca să te văd.
- O, oh...
Se întoarce cu spatele făcând un latte.
Mă rezem cu cotul de masă.
- Mă ignori cumva sau ești doar foarte ocupat? Hmm probabil că ambele.
-Nu vreau să te ignor Taehyung, doar am treabă.
Îi zâmbesc:
- Da, ai treabă cu mine.
Se oprește din ceea ce făcea și îmi zâmbește. Obrajii lui erau îmbujorați, aveau o culoare mai rozalie decât cea normală, se rușinase, așa-i?
- Mhm, în visele tale.
Râd, era atât de simpatic încât nu puteam să nu râd.
- În visele mele? Dar Jungkook la ce te gândești? Sunt client, iar tu trebuie să îmi iei comanda, asta-i treaba ta.
Îmi zâmbește și se întoarce spre mine, dar avea capul în pământ, parcă încerca să evite contactul cu mine.
- Poftim, latte.
- Dar nu am comandat un latte.
- Dar asta vrei.
- Dar voaim să comand și ceva pentru simpaticul tău prieten, Jimin.
Am accentuat cuvântul simpatic, vrând să audă clar acel cuvânt.
Din spatele meu se aude o voce, era vocea lui Jimin.
- Știu că sunt simpatic, mulțumesc!
Jungkook zâmbește și începe să prepare ceva, un irish cred.
- Mă bucur că te-ai împrietenit cu el.
- Nu aș spune împrietenit, dar în fine, îi răspund eu.
- Jimin, putem să vorbim puțin? Acesta încă era întors cu spatele.
- Da sigur, dar s-a întâmplat ceva? Își dă mâna prin păr.
- S-a întâmplat ceva? Am spus ceva greșit?
- Nu, e doar ceva ce trebuie să discut cu el.
Jungkook se duce undeva în spate, probabil în depozit.
- Eu te aștept la masă, Jimin.  Am spus-o tare, aproape că am țipat doar ca să fiu sigur că Jungkook m-a auzit.
Jungkook:
Îmi dau ochii peste cap și mă așez pe o ladă.
La scurt timp vine și Jimin acesta așezându-se și el pe o ladă de lângă mine.
- Ce naiba Jimin?!
- Am făcut ceva greșit? M-am deascurcat cum am putut.
-Nu zic de asta..of..nu mai fii așa de prietenos cu ăsta, cine știe ce îți face. Nu stiu, nu îmi dă un sentiment bun..așa că nu mai fii prietenos cu toți.
Îi dau un bobarnac peste frunte și mă apropi de el cu lada.
-Da, Jungkook, da... scuze că sunt așa prietenos cu toți. Dar ai și tu dracului grijă ce faci cu el, nu vreau să ajungi dat pe la tv.
-Da, sigur. Deja îmi și imaginez: Băiat violat și lăsat în pădure.
-Oh, deci nu ai încredere în mine? Bine, după să mai vorbești cu mine.
-Oh,da, am auzit tot ce ați vorbit și la un moment dat a zis ceva Tae legat de ceea ce simți pentru mine.
- Nu crezi că auzi cam multe?
- De ce spui asta, Jimin? Mă placi? Încep să râd, voiam doar să îl tachinez puțin.
- De ce întrebi? Adică nu e evident?
- Jimin... doar glumeam.
Jimin chiar mă plăcea? Era posibil, adică eram prieteni... Ne cunoșteam de 10 ani... cum era posibil?
-Um, atunci...dacă glumeai trebuie să îmi spui și 1 aprilie fericit, nu?
- Eu mă întroc la muncă, probabil am clienți care mă așteaptă...
-Eu mă duc la Taehyung ăla.
Aproape că îl ignor, evident că se ducea să stea cu el...
Taehyung:
Jimin revine la masă zâmbindu-mi.
- Bună...
Îi zâmbesc încercând să par prietenos.
- E totul ok?
- Mhm, totul e bine.
- Ai avut probleme din cauza mea? Probabil îl deranjează că vorbim și mă gândesc că ori nu vrea ca noi doi să vorbim pentru că mă place ori nu îi inspir încredere și e îngrijorat pentru tine, probabil e a doua variantă. Știi Jimin cred că cel mai bine ar fi să fii sincer cu tine și Jungkook, adică ce ai de pierdut? Fac o pauză și îi zâmbesc ușor.
- De fapt ai putea să pierzi tot, ai putea să îl pierzi pe Jungkook dacă îi spui ce simți cu adevărat.
Băiatul mă privea confuz neștiind ce să mai spună.
Puteam să mă înșel, poate erau doar prieteni, dar aveam dreptul să cred ce vreau.
- Eu te-am lăsat, mi-a părut bine, Jimin.
Mă ridic de la masă și las banii pentru latte.
Ies din cafenea cu un zâmbet pe chip. Relația dintre Jimin și Jungkook chiar mă făcuse curios, eram curios să văd unde o să se ajungă.
Jungkook:
După ce îmi termin tura mă duc în parc. Era destul de târziu și nu erau multe persoane, parcul era aproape pustiu. Mă așez pe o bancă și îmi pun caștile în urechi, citind o carte. Aveam nevoie să mă relaxez puțin.
Taehyung:
Mă plimb prin parc, fără știu încotro merg, ce gândesc, ce simt. Mai nimeni nu era în parc, totul era pustiu, dar avea un aer ușor enigmatic. Nu este în sinea ei enigmatică noaptea? Mă așez pe o bancă lângă o persoană a cărei chip nu m-am obosit să îl privesc. Îmi las capu pe spate privind stelele. Erau frumoase, mai frumoase ca oricând. Mă simțeam liniștit, voiam doar să le privesc, să nu mă mai ridic vreodată de acolo, doar să le privesc, era tot ce îmi doream.
Jungkook:
Masca asta..nu prea pot să respir prin ea, o dau jos. Strănut ușor de la aerul rece respirat și observ că e o persoană lângă mine.
-Ugh, scuze..îmi poți da un șervețel?
Taehyung:
Vocea aceea, îmi era atât de cunoscută, era atât de plăcută auzului, atât de frumoasă, era vocea lui Jungkook. Cumva recream scena în care ne-am întâlnit pentru prima dată? Nu putea ca el să fie chiar acolo. Totul era în mintea mea. Îmi închid ochii și îi răspund râzând. Oricum vorbeam cu mine, nu era ca și cum el chiar era acolo.
- Și dacă o să îți dau un șervețel atunci tu o să îmi oferi un sărut în schimb, Jungkook?
-TAEHYUNG?!
Îl aud cum îmi strigă numele, parcă era acolo, dar totul era doar în mintea mea. Așa că nu îmi deschid ochii.
- Știi Jungkook, din clipa în care te-am văzut m-am gândit că pot să mă îndrăgostesc de tine. Pot afla acest lucru doar sărutându-te poate, dar oricum nu o să se întâmple. Ai zis că sunt special, dar probabil crezi că sunt doar un ciudat și ai perfectă dreptate, sunt un ciudat, un ciudat ce nu o să poată vreodată să fie iubit de tine, nu îți merită iubirea. Sunt atât de ciudat încât îmi imaginez că vorbesc cu tine când tot ce fac e să vorbesc cu mine însumi. Sunt cu adevărat straniu de ciudat.
-Tâmpitule, sunt chiar aici. Simt cum îmi dă un bobârnac în frunte. El era chiar acolo, chipul îi era roșu, mai roșu decât o roșie, cât de adorabil.
Îmi deschid ochii și îmi pun mână pe frunte. Bobârnacul a fost dureros, dar măcar m-a trezit la realitate.
Încep să râd tare, atât de tare încât în acea liniște de mormânt doar râsul meu se auzea.
- Jungkook, tu chiar erai aici ? Cât de amuzant, cât de stupid. Oh iartă-mă, nu am vrut să par atât de stupid, nu știu ce m-a apucat.
-În fine...
Își pune înapoi masca pe față și își așează mai bine ochelarii pe ochi.
- Voiai un șervețel, scuze se pare că nu mai am șervețele la mine.
- E ok, nu mai vreau.
Se ridică de pe bancă.
- Vrei să pleci? O să pleci și nu o să te mai întorci
- Mă duc să dorm la Jimin.
- Nu te-am întrebat ce o să faci, te-am întrebat dacă o să pleci, dacă o să dispari din viața mea, atât vreau să știu.
Mă ridic de pe bancă și mă duc spre el. Îl privesc în ochi dându-i ochelarii jos, așteptând să îmi răspundă.
Jungkook:
Să dispar din viața ta..? Nu voi pleca niciodată îți jur, Taehyung. Doamne, ar trebui să nu mai roșesc atât de des. De ce mi-au transpirat palmele? De ce îmi bătea inima atât de tare?
-T...Trebuie să plec. Fac un mic pas înapoi.
Taehyung:
Îl apuc de mână.
- Și de ce ai rămâne? De ce vreau să rămâi? De ce am nevoie de tine? Nu vreau să mă îndrăgostesc de tine, îmi e frică să mă îndrăgostesc de tine pentru că realizez că nimeni nu ar putea să mă iubească... Nu vreau să sufăr, tu mă faci și o să mă faci să sufăr, dar totuși am nevoie de tine.
Îi dau masca jos și îl sărut. Gest necugetat, nu trebuia să îl sărut, dar buzele lui, erau cele mai dulci, buze alea căror gust nu voiam să îl uit vreodată.
Jungkook:
CE NAIBA, TAEHYUNG?! Hm... îmi plac buzele tale, de ce îmi plac atât de mult? De ce sunt atât de dulci? Răspund la sărut timid, punându-mi mâinile după gâtul lui.
Taehyung:
Îmi răspunsese la sărut? Nu îl deranjase? Era vreo șansă ca el să mă placă? Doar iluzii provocate de stare de euforie pe care o simțeam. Aș fi vrut ca acel sărut să nu se sfârșească vreodată și totuși eu am fost cel care l-a sfârșit. Îl împing ușor pe Jungkook mai departe. Îl priveam în ochi, voiam să îl mai am aproape încă puțin, dar avea rost? Oricum orice aș fi făcut într-un final tot l-aș fi pierdut.
- Îmi pare rău, nu știu ce fac, ce gândesc, ce simt. Îmi pare rău, sunt confuz, pierdut, dar oricum mereu am fost așa. Nu regret că te-am sărutat, dar... poate o să ajung să o fac. Ignoră-mă, vezi tu Jungkook , chiar sunt un ciudat, iar un ciudat ca mine nu are ce căuta lângă o persoană atât de minunată ca tine... Iartă-mă, iartă-mă că te fac să îți pierzi timpul.
Jungkook:
Mă uit in ochii lui mângâindu-i obrazul neted.
-Dacă ești o pierdere de timp, atunci vreau să îmi pierd timpul în fiecare secundă din viață.
Voiam să îmi petrec fiecare secundă din viață alături de el, asta simțeam.
Taehyung:
- Jungkook, nu o să te las să îți pierzi timpul prețios. Mai bine uităm unul de altul, așa e cel mai bine. Mi-a părut bine Jeon Jungkook, mulțumesc pentru tot.
Îl bat ușor pe umăr zâmbindu-i trist. Mă îndepărtez de el, voiam să nu plec, dar trebuia. Așa era mai bine, pentru amândoi.
Jungkook:
Fug după el tragându-l de mână, nu voiam să îl las să plece.
-Taehyung și eu te plac, chiar mult. Nu mă lăsa și tu, te rog. Îl trag spre mine și îl sărut apăsat. Buzele lui erau cel mai dulce lucru pe care îl simțisem vreodată... Chiar îl plăceam, îl plăceam atât de mult...