𝒫𝒽𝒾𝓁𝑜𝓅𝒽𝑜𝒷𝒾𝒶

𝒞𝒶𝓅𝒾𝓉𝑜𝓁𝓊𝓁: 10

Taehyung:
M-am dus în parcul unde m-am întâlnit pentru prima dată cu Jungkook. Doar gândindu-mă la acea zi mă simțeam fericit. Aș vrea să pot să retrăiesc la nesfârșit acel moment. De ce nu puteam să fim împreună? Pentru că nu merit să fiu fericit, simplu. Mă condamn singur, cineva trebuia să o facă. Trebuia să sufăr, era singurul mod în care puteam să îmi spăl păcatele din trecut, nu?
Oricât aș plânge parcă nu e destul, oricât aș iubi nu e destul, oricât aș suferi tot nu e destul. Doar plângeam, stând pe o bancă și fiind pierdut, fiind penibil, eram atât de penibil, demn de milă chiar. Dacă ai putea să apari din nou în fața mea Jungkook ca în acea zi, aș fi atât de fericit...
Jimin:
Jungkook nu răspundea la telefon. Ce naiba făcea? Sunt îngrijorat pentru el. Dacă este iar cu Taehyung ăla. Evident că era cu Taehyung... Puteam oare să mai am încredere în Jungkook după ce l-a lăsat pe idiotul ăla de Taehyung să îl sărute?
Dintr-odată îl văd pe Taehyung pe o bancă. Era singur, nici urmă de Jungkook. Mă așez lângă el, doar din curiozitatea de a vedea ce avea.
- Ești Ok? S-a întâmplat ceva? Eram puțin umit să îl văd acolo singur, credeam că Jungkook era cu el și din cauza asta nu îmi răspundea la telefon...
Taehyung:
Îmi ridic capul și îl văd pe Jimin. Băiatul blond se așează lângă mine pe bancă privindu-mă curios. Părul lui blond părea moale și pufos, eram chiar puțin ondulat la vârfuri, era adorabil, chiar avea un aspect de păpușă pot spune. Dacă stau bine să mă gândesc Jimin semăna cu o păpușă de porțelan. Piela îi era lipsită de semne, netedă, parcă chiar era din porțelan. Buzele lui rotunde și pline de o nuanță rozalie, ochii lui negricioși și lucioși, pielea lui perfectă , dar mai ales părul lui blond ușor ondulat îmi aduceau aminte de o păpușă de porțelan, și nu orice păpușă, îmi aducea aminte de îndrăgita ei păpușă. Hwa-Young primise când aveam vreo opt ani o păpușă de porțelan, blondă cu părul ușor ondulat. Iubea acea păpușă, a îndrăgit-o toată copilăria ei. În fiecare zi stătea la micuța ei măsuță de machiaj și îi pieptăna părul blond moale și pufos. Oglinda din fața ei nu îi reflecta doar chipul gingaș, dar reflecta parcă și iubirea ei pentru acea păpușă. Chiar ea îmi spusese că iubea atât de mult acea păpușă din pricina părului ei blond și frumos. Ea își iubea păpușa, iar eu iubeam să o privesc în timp ce avea grijă de draga ei păpușă. Zâmbesc puțin, încă având lacrimi în ochi. Jimin era la fel de frumos precum acea păpușă, îi adoram părul blond, era frumos, prea frumos pentru a fi descris în cuvinte. Uneori cuvintele urâțesc ceea ce simțim sau vedem, uneori tăcerea este cel mai bun răspuns, uneori trebuie doar să taci și să admiri, atât.
Îmi șterg lacrimile. Sper că nu a obsevat că plângeam.
- Hei Jimim, ce faci aici? Mă bucur să te văd.
-Bine, de fapt nu prea bine... Jungkook nu răspunde la telefon și sunt foarte îngrijorat...
-Dar tu ce faci aici, singur și trist.
Nu cred că ar fi trebuit să îi spun că Jungkook a dormit la mine, nu? Dar măcar așa ar fi știut unde era Jungkook.
- Singur și trist? Nu sunt mereu așa?
Râd ironic.
Chiar eram singur și trist. Demn de milă, nu-i așa?
- Poate știi tu unde este Jungkook. Adică sunteți foarte apropiați de la un timp...
Așa era, eram prea apropiați și știam și unde era Jungkook.
-De fapt eu ar trebui să știu unde este Jungkook pentru că eu sunt împreună cu el!Dar mă rog...
Și aici avea dreptate. Chiar nu știam ce să îi spun. Mă uitam în gol fără să pot spune ceva.
-Nu te știu așa bine Taehyung, dar pari o persoană care este mereu cu zâmbetul pe buze.
Îi zâmbesc. Nimeni nu mi-a mai spus asta, nimeni nu mi- mai spus că par o persoană așa mereu cu zâmbetul pe buze, cum a ajuns la o așa stranie concluzie?
- Ce păcat că doar par, aș vrea să fiu o persoană cu zâmbetul pe buze mereu, dar cred că e cam imposibil. Știi Jimin, Jungkook e la mine, a dormit la mine.
-Oh, deci Jungkook a fost tot timpul la tine și mie nu mi-a spus...
- Da...
-Am stat să îl caut ca un prost prin locurile unde știu că se simte alinat, fericit și bine dispus...Dar ghici ce, mie nu mi-a spus nimeni unde e el de fapt! Nici măcar el...
-Ți-ar fi spus că e la mine? De ce ți-ar fi spus asta? Cred că te simți groaznic, Jimin.
Îl privesc fix în ochi și mă apropii de el.
- Jungkook te folosește, iar tu te lași folosit. Cred că e groaznic, dar înțeleg într-un fel cum te simți. Când iubești pe cineva ai face orice pentru acea persoană, orice. Chiar ai lăsa-o să te folosească. Orice ai face Jungkook o să se întoarcă din nou și din nou la mine, în timp ce e cu tine o să se gândească la mine. Ori de câte ori o să te sărute o să își dorească ca eu să fiu cel pe care îl sărută și nu poți să faci nimic în această privință. Orice ai face tot tu o să suferi, e trist și îmi pare rău că treci prin asta, dar știi înțeleg perfect situația în care te afli, o înțeleg perfect.
-Te rog spune-mi că visez. Spune-mi că acesta nu e Jungkook. Nu poate să fie real, spune Jimin plângând. Îmi era milă de el, Jimin era o persoană bună, merita să fie fericit lângă persoana iubită. Jimin sufera din cauza mea, Jungkook sufera din cauza mea, Namjoon-hyung și Yoongi-hyung suferau din cauza mea. Hwa-Young a suferit din cauza mea... Persoane nevinovate suferau din cauza mea. Eu eram cel care trebuia să sufere, doar eu. Îi răneam pe toți din jurul meu și nu știam cum să mă opresc. Parcă eram blestemat, așa mă simțeam.
- De ce eu să fiu folosit? De ce?
- De ce să fii folosit? E destul de evident. Știi prea bine Jimin, știi foarte bine că ești folosit, ai știut de la început, doar nu ai vrut să accepți.
Îi șterg lacrimile zâmbindu-i. Aș fi vrut atât de tare să îl văd fericit pe Jimin.
-Chiar îmi pare rău că trebuie să treci prin asta, probabil mă urăști... dar îți promit că o să stau departe de Jungkook, chiar dacă îl iubesc știu că și tu îl iubești, așa că nu o să îl iau de lângă tine, știu cum e să pierzi și să fii folosit de cineva pe care îl iubești.
Jimin:
Chiar dacă mă doare, chiar dacă nu voiam să accept, Jungkook mă folosise în tot acest timp, oricât aș fi vrut ca tot ce spunea Taehyung să fi fost o minciună era adevărul și durea, adevărul doare, provoacă o durere insuportabilă. Îl iubeam pe Jungkook și știam că îl iubeam mai mult decât ar fi putut Taehyung să îl iubească vreodată.
- Ce rost mai are? Dacă el te iubește pe tine ce rost mai are să încerc? De ce nu sunteți odată împreuna și gata?! De ce?
Rostesc toate acele întrebări începând să plâng și mai tare.
- Ce rost mai are? Pentru că Jimin, știu că îi este mai bine lângă tine, știu că oricât l-aș iubi pe Jungkook tot o să îl rănesc. Poate într-o zi Jungkook o să învețe să te iubească, chiar sper asta. Oricum tu decizi dacă mai are rost sau nu să lupți pentru dragostea lui Jungkook...
-Poate o să rezolv eu ceva cu dragostea lui Jungkook... Dar tu, tu ar trebui să îți vezi de sentimentele tale și de viața ta.
Am fost cam dur cu el, nu?
-Scuze că am fost dur, dar nu mai suport, chiar nu mai suport...
Îl iau în brațe pe Taehyung având nevoie de o alinare și liniștire. Simțeam nevoia să îmbrățișez pe cineva.
Taehyung:
Rămân blocat pentru un moment. Jimin m-a luat în brațe? De ce făcuse asta? Sufera, și era doar vina mea. Din cauza mea oameni nevinovați suferă...
Îi răspund la îmbrățișare. Era atât copleșitor și plăcut. Cred că nu doar Jimin era singurul care avea nevoie de o îmbrățișare în acest moment.
Încep să plâng și printre suspine îi spun:
- Îmi pare rău Jimin, sunt cât se poate de sincer. Sper să poți să mă ierți, și tu, și Jungkook într-o zi.
-De ce să te iert? Când tu mi-ai fost alături în acest moment greu , când Jungkook nu a făcut-o...Îți apreciez sinceritatea Taehyung și îmi pare rău că la început am crezut ca ești o persoană rea și egoistă. Chiar ești o persoană specială și sper să fii fericit cu sau fără Jungkook.
Rupe îmbrățisarea și se ridică de pe bancă vrând să plece.
Fericirea? Să îmi găsesc fericirea? Dar nu meritam să fiu fericit, nu puteam să fiu fericit, aceasta era problema.
Mă ridic de pe bancă și îl apuc pe Jimin de încheietură zâmbindu-i.
- Hei, eu mergeam să fac cumpărături, voiam să gătesc ceva pentru prânz, dar nu prea știu ce. Poți să mă ajuți tu, te rog?
- Ok, sincer să fiu îmi este cam foame și mi-ar face plăcere să te ajut.
- Perfect. Atunci o să mâncăm toți patru împreună prânzul. Vrei să facem paste carbonara?
Jimin:
Pe drum îl iau de mâna pe Taehyung. Parcă nu mai voiam să îi dau drumul. Sunt fericit și am o dispoziție bună lângă el. Era ciudat, dar chiar îmi plăcea compania lui, poate îmi plăcea puțin prea mult compania sa.
-Știi Taehyung, când ești trist sau ai nevoie de ceva spune-mi și te voi ajuta orice ar fi, ok?
Taehyung:
Vorbea serios? Ce îl apucase pe Jimin? Nu mă urăște? Vrea să mă ajute? Nimeni nu mi-a mai oferit până acum ajutorul... Nu știu de ce, dar ritmul inimii mele devenise mult mai rapid. Era, nu știu, eram copleșitor ce îmi spusese.
Îl strâng mai tare de mână și îi zâmbesc.
- Știi Jimin, probabil dacă ne-am fi întâlnit în altă circumstanță am fi fost prieteni buni. E ciudat că vrei să mă ajuți când sunt rivalul tău, când și eu am sentimente pentru Jungkook, dar apreciez, apreciez că îți pasă și vrei să mă ajuți.Jimin și tu să faci la fel, ori de câte ori ești trist sau ai nevoie de ceva, poți conta pe mine, ok?
Jimin:
-Îți mulțumesc mult Taehyung. Dar tu ești într-o stare mult mai gravă după cum simt... Tu ești cel care are nevoie de afecțiune și iubire, tu! Și chiar dacă simți ca nu ai parte de ele o să ai parte de sentimentele acestea de la mine, Taehyung..., îi spun îmbrățișându-l strâns.
Voiam să îi spun că îl iubesc, dar de ce? Nu îl iubeam sau începeam să am sentimente pentru Taehyung... nu era posibil... Să îi spun că îl iubesc era prea mult și nu era adevărat. Dar într-un fel înțelegeam de ce Jungkook îl plăcea atât de mult. Taehyung chiar avea ceva special, era clar. Cred că oricine ar putea să ajungă să îl iubească.
-Hai să mergem. Îmi este foame, îl trag tare pe Taehyung de încheietură târându-l după mine.
Taehyung:
Afecțiune? Iubire? De la Jimin? Auzisem bine? Ce tot spunea...
Îmi trag mâna înapoi. Eram roșu la față. Era puțin ciudat să aud acele cuvinte de la Jimin, ce îl apucase? Ce mă apucase pe mine?
- J... Jimin, ești bine?
-Da, sunt forte bine. Întrebarea mea este dacă inima mea este bine, sau a ta...
- Jimin, ai băut ceva sau ce ai pățit? Parcă nu ești tu... în fine ca să îți răspund la întrebare, inima mea nu este bine, am inima frântă și nimeni nu poate să schimbe asta... Și păstrează-ți iubirea și afecțiune pentru Jungkook. Eu nu am nevoie de ele, mulțumesc.
O iau înainte și intru în magazin fără să îl aștept pe Jimin. Ce îl apucase? De ce se comporta așa drăguț cu mine?
Jimin:
Mă duc după Taehyung în magazin. Nu îi spun nimic, dar nici el nu scoate o vorbă.
Ne plimbam tăcuți printre rafturi căutând ingredientele neceasare pentru paste.
Ce rost mai are? Ce rost mai are să îmi mit inima cu iluzii și speranțe false? Îl iubeam pe Jungkook, mereu l-am iubit, dar el nu simțea la fel, doar mă folosea ca să îl uite pe Taehyung. Ar fi trebuit să îl urăsc pe Taehyung și totuși nu o făceam. Petrecând azi mai mult timp cu el am ajuns să îl înțeleg mai bine, să îi înțeleg durerea. Era o persoană tristă și singură. Era neajutorat, țipa după ajutor și totuși nimeni nu îl auzea. Avea nevoie de afecțiune, dragoste și înțelegere mai mult decât oricine. Avea mai multă nevoie de Jungkook decât mine. Totuși eram egoist, nu voiam să îl las pe Jungkook și totuși voiam să îl ajut pe Taehyung, avea nevoie de ajutor.
Taehyung:
Jimin părea destul de tăcut, pierdut în proprile gânduri.
Se uita pierdut printre rafturi.
- Hei, Jimin, ești bine?
- Ăm, ce? Da, sunt ok.
- Înțeleg. Păi cred că am luat tot ce ne trebuia, hai la casă.
Fără să realizez mă împiedic de coșul de cumpărături aproape căzând.
În fața mea era Yoongi care mă privea. Uram felul în care mă privea.
- Yoongi? Ce faci aici? Ămm, scuze.
Mă uit spre coșul lui. Era plin de băutură. Avea de gând să bea. Chiar credea că băutra o să îl ajute să o uite?
Yoongi:
Și Taehyung ce naiba făcea aici? Ce interesant, era însoțit de Jimin, iubițelul lui Jungkook, dar nici urmă de Jungkook.
Îl privesc curios pe blond zâmbindu-i.
- Ce faceți voi doi aici și fără Jungkook? Ce Taehyung, deja te-ai plictisit de Jungkook și acum încerci să te dai la Jimin? Chiar așa ai ajuns?
-Nu ți se pare că te bagi cam mult în seamă?
Blondul era cam tupeist și obraznic. Interesant. Îi zâmbesc și mă aporpii de el.
- Și tu nu crezi că ar trebui să fii cu iubitul tău și nu cu tipul cu care te cam înșală?
-Și tu nu crezi că asta nu e treaba ta?
Taehyung:
Mă uitam la coșul lui Yoongi... Chiar așa ajunse, să bea până când ajunge să uite de el? Îmi părea rău că ajunse așa și că era vina mea.
- Yoongi nu ar trebui să mai bei, nu îți face bine și sunt sigur că Hwa-Young nu ar fi vrut să te vadă așa, încercă să nu mai bei, pentru ea...
Yoongi:
Îi zâmbeam blondului, era simpatic. Dar zâmbetul îmi dispăruse de pe față la auzul glasului lui Taehyung.
Mă întorc spre el privindu-l în ochi.
- Cum îndrăznești să vorbești despre Hwa-Young după ce i-ai făcut? Nu crezi că ești cam ipocrit?
Strâng din pumn încercând să nu îl lovesc fix în fața aia a lui de idiot.
- În fine, faceți ce vreți, eu v-am lăsat.
Îmi iau coșul și plec.
Taehyung:
- Știi Yoongi, și mie îmi lipsește Hwa-Young la fel de mult precum îți lipsește și ție. Nici nu știi cât de mult îmi lipsește.
Înainte să plece Yoongi îmi mai aruncă o ultimă privire, dar de data aceasta nu mă privea cu ură, tot ce puteam vedea în privirea sa era regret și suferință. Ochii îi erau înlăcrimați. Se abținea să nu plângă.
Chiar îmi părea rău că și-a pierdut sora, îmi părea atât de rău. Era doar vina mea, mereu e vina mea, mereu.
-Nu știu ce se întâmplă, dar sigur este ceva mai grav de cât credeam eu...
- Hai să mergem la casă, plus că am lipsit ceva și probabil Namjoon și Jungkook se întreabă pe unde am umblat.
Mă îndrept sper casă, dar mă opresc preț de câteva secunde în fața lui Jimin. Îl priveam lipsit de orice fel de expresie.
- Știi Jimin, cel care a omorât-o pe Hwa-Young sunt chiar eu, din cauza asta trebuie să stau departe de Jungkook, din cauza asta nu pot să fiu fericit, pentru că sunt un criminal. Trebuie să îl îndepărtezi pe Jungkook de mine, pentru siguranța lui.
O iau înainte spre casă fără să privesc în urmă.