𝒫𝒽𝒾𝓁𝑜𝓅𝒽𝑜𝒷𝒾𝒶

𝒞𝒶𝓅𝒾𝓉𝑜𝓁𝓊𝓁: 5

Jungkook:
Apuc să deschid ușa când intră un băiat înalt bine făcut.  Avea niște buze atât de perfecte, iar trăsăturile feței sale erau și mai perfecte. Era atât de frumos și atrăgător acest băiat.
- D...da...
- Bună, lucrezi aici, nu? Eu sunt Namjoon.
Îmi întinde mâna pentru a da noroc.
-Eu sunt Jungkook și da lucrez aici, um ce dorești să bei? spun eu în timp ce dau noroc cu el.
- Vreau un frappe de ciocolată, te rog.
Observ cum din când în când își verifica telefonul de parcă ar fi așteptat mesajul cuiva.
Era chiar drăguț tipul acesta, era extrem de drăguț.
- Da, acum.
Namjoon:
Îi zâmbesc băiatului și mă așez la o masă așteptându-mi în liniște frappe-ul.  Îmi scot telefonul și îi mai trimit câteva mesaje fratelui meu, îmi era așa dor de el. Voiam să îl smotocesc. De ce îmi ignora mesajele? Îmi răspundea rar la mesaje chiar dacă îi scriam în fiecare zi, dar fix acum când am venit în Seoul pentru el, el nu îmi răspundea?!
După ceva timp Jungkook se întoarce cu frappe-ul meu. Ce drăguț, frappe-ul avea la suprafață o formă de inimă făcută din lapte, adorabil.
Taehyung:
Simt cum telefonul îmi vibrează. Primisem din nou mesaje de la Namjoon...voia să mă vadă și eu voiam să îl văd, dar îmi era frică, probabil că îl dezamăgisem, nu meritam un frate ca el, nu meritam pe nimeni de fapt. Îmi închid telefonul și mă așez pe marginea bordurii punându-mi mâinile în cap. Din nou aveam  acele nesuferite de migrene. Inspir adânc și decid să intru în cafenea, voiam să îl văd pe Jungkook, nu voiam să vobresc cu el, voiam doar să îl privesc de la distanță. Îmi fac curaj și intru în cafenea, cu speranța că Jungkook este acolo.
Namjoon:
- Oh, îți mulțumesc. Poftim.
Îi dau banii pentru frappe zâmbindu-i scurt și iau câteva guri din frappe după mă uit din nou la telefon sperând să primesc un mesaj de la Taehyung. Îmi văzuse mesajele, dar nu răspundea. De ce se comporta așa cu mine? Era supărat pe mine? Oftez și îmi închid telefonul.
- Mersi, dar ești bine?
- Sunt bine, dar tu nu ar trebui să le iei comanda și celorlalți clienți? Nu vreau să te rețin.
- Mhm, mă duc.
Acesta îmi zâmbește scurt și se duce înapoi în treaba lui.
Taehyung:
Cafeneau era exact la fel, nimic schimbat, parcă și oamenii erau aceeași, dar era doar vaga mea impresie. Mă uit în jur cu speranța că o să îl văd pe Jungkook, și da era acolo, avea același zâmbet cald și minunat, și el era exact la fel, parcă nimic nu se întâmplase, parcă timpul sătuse în loc.
Zâmbesc trist. Puteam să îmi comand o cafea, dar nici măcar nu îmi era sete. Atunci de ce mai intrasem aici? Era evident, voiam doar să îl văd, chiar dacă pentru puțin timp. Îl privesc din nou înainte să ies, aș fi vrut să fi putut măcar să îi spun un simplu bună, atât.
Namjoon:
Mă uit atent prin cafenea și îl observ pe tembelul de Taehyung. Nu stă mult după care iese, ce era în capul copilului ăsta? Mă ridic de la masă, îmi iau telefonul și ies după el, după care îl prind de umăr.
-Taehyung!
Taehyung:
Îmi aud numele, numele strigat de Namjoon. Din nou mintea îmi juca feste? Mă întorc sperând că în spatele meu o să fie fratele meu, și spre surprinderea mea el chiar era acolo, în fața mea. Nici el nu se schimbase, era exact cum mi-l aminteam. Îi zâmbesc fără să îi spun ceva, nici nu știam ce să îi spun, nu aveam ce să îi spun.
Namjoon:
Îl privesc pe Taehyung care nu avea nicio reacție, doar zâmbea ceea ce era cam ciudat. De ce nu spunea nimic? Era măcar fericit să mă vadă? Care era problema lui?
-Mi-a fost așa dor de tine!
Roșesc și îi ciufulesc părul.
Taehyung:
Doar îl priveam în ochi, aveam o privire lipsită de expresie. "Mi-a fost dor de tine..." Și mie mi-a fost dor de tine, hyung, dar ce nu îți pot spune cât de dor mi-a fost? Din nou nu scot un cuvânt, doar îl priveam în ochi, doar atât. Uram când mă comportam așa, când eram atât de ciudat, de ce nu puteam să mă comport și eu normal?!
Jungkook:
Gunoiul de la cafenea iar s-a umplut, iar azi sunt din nou nenea de serviciu, grozav, fix asta aveam chef să fac azi. Iau punga de gunoi și ies din cafenea pentru a aruca-o. Când ies îl văd pe Taehyung și pe Namjoon, băiatul pe care l-am cunoscut mai devreme. Oare ce fac împreună? Care era relația dintre ei doi?
Taehyung:
Trebuia să spun ceva, trebuia să reacționez într-un fel.
- Taehyung, s-a întâmplat ceva? Nu scoți niciun cuvânt. E totul în regulă?
-Trebuie să mai spun ceva? Are rost să spun ceva, hyung? Și ce dacă mi-a fost dor de tine, și ce dacă o să îmi fie dor de tine în continuare, tu oricum o să pleci, ca toți ceilalți.
O să plece, o să îl gonesc din viața mea cum am făcut cu Jungkook.
Era chiar în spatele lui Namjoon, probabil că nici nu mă observase. Voiam să mă duc să îl iau în brațe, avem nevoie de afecțiunea lui, de iubirea lui, de el...
Nu mai voiam să îl văd, mă durea.
Încerc să zâmbesc.
- Cred că îți e foame hyung, hai să mergem să mâncăm ceva.
- Mi-ar plăcea, hai să mâncăm, sunt lihnit. Îmi zâmbește și îi zâmbesc înapoi.
Jungkook:
Nu voiam să îi mai văd fața lui Taehyung vreodată, de ce mereu trebuia să dau de el? Intru înapoi în cafenea, oftând. Sper că Jimin s-a trezit, dar dacă nu o să îl trezesc eu. Iau un telefon de la un coleg și îl sun.
- Alo?
Durase ceva până când să îmi răspundă, probabil dormea.
- Hei pisoiaș, sunt Jungkook.
- Oh, neața. Ai nevoie de ceva?
- Poate... de tine...
Jimin începuse să se bâlbâie puțin la telefon, cel mai probabil se rușinase. Începuse să râdă, puțin nervos.
- A da? Păi, ămm vin în 15 minunte la cafenea, pa pa!
Zâmbesc scurt și îi dau înapoi colegului meu telefonul. După puțin timp îl văd pe Jimin intrând în cafenea. Imediat ce îl văd îi zâmbesc larg și îi fac cu mâna.
- Bună Kookie.
Acesta îmi zâmbește și mă ia în brațe. Chiar aveam atât de tare nevoie de o îmbrățișare din partea lui Jimin în acel moment.
- Vrei să te ajut cu ceva? Mă întreabă zâmbindu-mi.
Mă uit la gâtul lui Jimin și zâmbesc slab. Îi mângâi semnele pe care i le-am făcut aseară și continui să zâmbesc ca un prost. Pot spune că sunt mândru. Nu știu de ce aveam așa o satisfacție știind că eu i-am făcut acele semne.
- Te dor?
- Puțin... îmi răspunde el atingându-și cu vârful degetelor semnele.
Zâmbesc satisfăcut roșind.
- Să te dai cu cremă, bine puișor? Oh, da, și să nu zici nimănui că ți le-am făcut eu, da?
Zâmbesc și îi fac cu ochiul.
- D... da, nu-i spun nimănui.
Îi mângâi obrazul fin și îl sărut scurt pe buze.
Jimin:
Roșesc și tresar ușor, după care îi răspund la sărut. Nu știu ce se întâmpla cu Jungkook de îi venea așa brusc să mă sărute sau să îmi ofere afecțiune, dar totuși îmi plăcea, îmi plăcea extrem de mult.
- Ai mai vorbit cu Taehyung?
Putea să nu mai vorbească despre Taehyung. Mereu trebuia să fie Taehyung. De ce încă se gândea la el?
-Nu, n-am mai vorbit cu el, știi că nici măcar nu suntem prieteni.
- Oh, înțeleg.
Era dezamăgit de răspunsul meu, nu-i așa?
Jungkook:
Îmi las capul în jos, puțin dezamăgit. Credeam că au început să vorbească. Chiar îmi era dor de el, orice aș face nu pot să mi-l scot din cap...
- În fine, vrei să te ajut cu ceva, Jungkook?
- Neah, sunt ok. Îți fac ceva să bei, ai nevoie de ceva?
- Nu, sunt bine. Ai planuri după ce termini?
- Da, mergem la film.
- Super, dar de data aceasta tu alegi filmul.
Îmi zâmbește și se sprijină cu cotul de tejghea.
Am o idee prostească în cap. O idee atât de prostească încât nu pot să cred că îmi va ieși pe gură, parcă nici nu era ideea mea. La ceea ce m-am gândit e mai mult un refigiu, o distragere de la Taehyung... sper să fie bine. Mă uit în ochii lui Jimin și mă sprijin de masă zâmbindu-i.
- Ți-ar plăcea să fii iubitul meu?
Jimin:
Roșesc când aud acele cuvinte. Oare și Jungkook mă iubea cum îl iubesc și eu? Eram atât de fericit. Fara să mai stau pe gânduri îi răspund direct.
-Nu e evident?
Zâmbesc  larg și mă uit în ochii brunetului.
Jungkook:
Zâmbesc, dar totuși plâng în interior. Sper să  mi fii alinare, Jimin ajută-mă, Jimin salvează-mă, am nevoie de tine, nu mă lăsa așa.
- Ești așa adorabil, Jungkook.
Îmi mângâie obrazul și preț de câteva secunde și îmi închid ochii.
Namjoon:
Îmi strâng fratele în brațe și realizez că am uitat cheile mașinii în cafenea.
-Oh, ce prost sunt, mi-am uitat cheile în cafenea.
- Bine, vrei să vin cu tine hyung?
-Da, pisoi.
Îl iau de mână pe Taehyung.
Acesta își retrage mâna.
- Hyung, poți să nu îmi mai spui așa, nu mai sunt un copil...
Ajungem în cafenea eu căutându-mi cheile ca un disperat. Cum am putut să le uit?
Jungkook:
Îl văd pe Namjoon care a intrat cu iubițelul  lui,Taehyung. Ce drăguț. Se pare că au pierdut ceva,hm...O..oh?! Oare..asta să fie? Găsesc niște chei la ușa de lângă baie și le iau.
-Um..Namjoon..? Cauți astea?
- Oh da, știu, neatenția mea, scuze.
Taehyung:
Era Jungkook, Jungkook îl strigase pe fratele meu pe nume. Se cunosc? Dar cum? Mă uitam confuz la Jungkook. Nu puteam înțelege de unde îl cunoștea pe fratele meu. De cât timp se cunoșteau?
Jungkook:
Îl ciufulesc ușor în păr pe Namjoon și zâmbesc dându-i cheile. Taehyung mă privea, dar nu îmi spunea nimic... Te urăsc Taehyung, te urăsc atât de mult.
- Să fii mai atent de acum, ok?
- Desigur, îți mulțumesc enorm de mult. Știi, ai putea să îmi dai numărul tău de telefon?
Taehyung:
Îl priveam pe Jungkook, parcă pe zi ce trece devenea și mai perfect în ochii mei. De ce îmi bătea inima atât de tare? De ce nu puteam să îmi iau ochii de la el?
Știam că Namjoon îl întrebase ceva pe Jungkook, dar nici nu auzisem, mereu când îl vedeam pe Jungkook nu puteam să fiu atent decât la el.
Doar îi zâmbesc, fără motiv.
Jungkook:
Nu mă mai privi, te rog..nici nu știi cât doare, Taehyung... De ce doare atât de tare? De ce nu poți să pleci odată și pentru totdeauna?
-O...Oh, sigur. Zâmbesc și îmi scriu numărul de telefon pe încheietura lui.
-Ce ai spune dacă în seara asta ne-am vedea, ai vrea să vii la mine, îți poți aduce și un prieten dacă vrei. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine.
Taehyung:
Namjoon încă vorbeam, dar de ce nu îl auzeam? Chiar vorbea?
Îl priveam pe Jungkook. Era atât de frumos, atât de perfect... avem nevoie de el. Jungkook te rog rămâi lângă mine, Jungkook te rog iartă-mă, Jungkook te rog iubește-mă, Jungkook, Jungkook, Jungkook...
- Jungkook!
Îi strigasem numele cu voce tare?! Chiar făcusem asta?
Jungkook:
Taehyung mă strigase...chiar mă strigase! Nu mi vine să cred...oare...să-i răspund..? Dar de ce mă strigase? Inima parcă mi se oprise când mi-am auzit numele.
-Da, mi-ar plăcea să vin, Namjoon. Vii și tu, Tae? Îi zâmbesc slab, uitându-mă în ochii lui.
Îmi venea atât de tare să plâng...
În spatele meu era Jimin, nici nu obsersvasem când a venit.
- Dar noi nu trebuia să mergem la film, Jungkook?
-Ba da, dar mergem înainte să mergem la ei. Scap mai devreme azi, puișor.
Îi ciufulesc părul blond și îi zâmbesc.
Acesta îmi zâmbește și mă ia în brațe.
- Bun, atunci băieți ne vedem la 20:00 la mine.
Namjoon îmi dă un bilețel cu adresa lui.
- Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Jungkook.
Taehyung:
Trebuia să plecăm? Nu voiam să plec, voiam să mai stau. Îl prind pe Namjoon de mână.
- Ămm, am putea să mai stăm...
Glasul îmi era stins, atât de stins încât nici nu știu dacă mă auzise.
Jungkook:
- Să ghicesc, un latte ca de obicei, Taehyung?
Râdeam fals, voiam să par fericit, nu voiam să creadă că prezența lui mă afectează, dar durea, durea atât de tare. Era o durere atât de insuportabilă.
- Oh, bine dacă tu insiști. Vrei să rămân și eu sau te aștept acasă, Taehyung?
Acesta dă din cap și zâmbește. Era atât de drăguț când zâmbea.
- Da, te rog rămâi. Vrei și tu un latte, Namjoon?
- Da, ah, Jungkook nu știu cum faci băuturile astea atât de bune.
Râd ușor.
Taehyung:
Îl privesc pe Jimin și îi zâmbesc. De ce voiam să fiu atât de prietenos?
- Jimin, vrei să ni te alături? Vrei și tu un latte?
- Da, dar Taehyung de ce ești atât de prietenos cu mine?
- Am nevoie de un motiv?
Continui să îi zâmbesc.
Jungkook:
Voiam să îl fac gelos...voiam să îi arăt că am trecut peste, ca el nu înseamnă nimic pentru mine... Îl iau în brațe pe Jimin și îl sărut scurt pe buze.
-Știi, noi am ajuns împreună. Îl priveam fix în ochii, voiam să îi văd atent reacția. El doar zâmbea, doar zâmbea, nu părea deloc deranjat, afectat.
Taehyung:
Continui să zâmbesc, mă durea, eram gelos, dar ce conta? Doar un simplu zâmbet poate ascunde orice. Oricum era doar vina mea, eu îl pierdusem... de fapt nici nu îl pierdusem, nu poți să pierzi ceva ce nu a fost niciodată al tău.
- Era de așteptat, mă bucur pentru voi, cred că sunteți un cuplu chiar frumos.
-Mulțumim.
Jungkook îl sărută din nou pe Jimin, dar de data aceasta mult mai pasional după pleacă să ne pregătească cafelele.
Jimin încă mă privea și zâmbea.
-Aw, mulțumim Taehyung, dar nu trebuie să te comporți drăguț cu mine doar pentru că e și Namjoon aici.
- Știu că nu trebuie, dar așa simt, vreau să mă comport drăguț cu tine, atât.
Jimin:
Nu îmi venea să cred că Taehyung e așa de prietenos, e altfel și îmi place. Părea sincer, părea că chiar se bucura că eu și Jungkook suntem împreună. Credeam că e un nesuferit, dar m-am înșelat și mă bucur că de fapt el nu e așa. Mă simțeam ușurat.
Taehyung:
Ne așezăm la masă. Încă îi zâmbeam lui Jimin, chiar dacă îl adoram pe Jungkook nu eram supărat că Jimin mi-l luase de lângă mine. Era mult mai bine pentru Jungkook să fie cu Jimin, știam că Jimin putea să îl facă fercit, dar eu... eu nu puteam să îi ofer nimic, nu îi oferisem nimic.
- Cred că ești extrem de fericit Jimin, chiar mă bucur pentru voi doi, sunt cât se poate de sincer. Cred că ești perfect pentru Jungkook.
-Oh, am înțeles ideea, dar sigur încă nu îl iubești pe Jungkook? Știi fii sincer, nu am motive să mă supăr.
Încă îl iubesc? Normal, o să încetez vreodată să nu îl iubesc?
- Nu crezi Jimin, că "încă îl iubești" e mult spus? Nu l-am iubit vreodată, eu și Jungkook... aș putea spune că suntem doar un fel de prieteni, deci clar nu ai motive să te superi.
-Dar voi doi despre ce naiba vorbiți? Interveni Namjoon.
- Exact, despre ce naiba vorbim, Jimin?
Îl văd pe Jungkook cum vine cu latteurile.
- Comanda dumneavoastră, domnilor, spune acesta râzând.
Îi zâmbesc.
- Vrei să îți spun ceva Jungkook? Nici nu știu de ce tot comand latte-uri, nici nu îmi plac, iar deja gustul lor a devenit anost, lipsit de aromă. Dar un singur lucru îmi place la ele... e faptul că tu le pregătești, tu le servești, e amuzant, nu-i așa?
Jungkook:
Roșesc și zâmbesc ușor, dar totuși simt amăgeala aceea. De ce îmi făcea asta? De ce făcea ca totul să fie atât de complicat, atât de dureros. De ce inima îmi bătea mai tare când îl priveam și parcă mi se oprea când îmi vorbea. Doar încetează Taehyung, te rog...
- Aham, interesant.
- Nu-i așa? Latte-urile sunt la fel de anoste și fără gust precum ramenul cu creveți și ou murat și totuși le ador pentru că într-un fel îmi aduc aminte de tine. Din seara aceea am mâncat doar ramen cu creveți și ou murat, e chiar amuzant, e atât de amuzant cum niște lucruri atât de banle și anoste pot să devină atât de importante pentru o persoană.
-Taehyung gata, te rog...
Încercam să nu plâng, de ce trebuia să spună toate acele lucruri? Mă făcea să îmi reamintesc de puținele, dar prețioasele momente petrecute împreună. Era dureros...
- Am spus ceva greșit, Jungkook? Eram doar sincer.
Era sincer și totuși tot ce spusese era greșit, tot ce spusese mă rănise.
- Domnișorilor, dar voi cum v-ați cunoscut? întreabă Namjoon.
Taehyung:
Cum ne-am cunoscut? Îmi amintesc perfect acea fericită întâmplare. Îmi închid ochii pentru a retrăi acel moment, mă făcea fercit și totuși o lacrimă mi se scurge pe obraz, era rece, nu eram fericit, nu puteam să fiu fericit. Deschid ochii și îl privesc pe Jungkook zâmbindu-i.
- Jungkook, ai cumva un șervețel?
- Aham, aham, am înțeles tot. Dar nu crezi că îl cam stresezi pe Jungkook cu replicile tale de filosof?
- Atunci o să pun aceeași întrebare: Domnișorilor, dar voi cum de vă cunoașteți?
- Oh, păi noi ne-am cunoscut cerându-i un frappe. Interesant, nu?
- Sincer? Nu, extrem de plictisitor felul în care v-ați cunoscut. Sunt dezamăgit.
-Oh și ce ai vrea? Să ne cunoaștem cerându-i un șervețel apoi să îi fac declarații de dragoste?
Jungkook:
Încep să râd pentru că fix așa m-am cunoscut cu Taehyung. Acel șervețel, dacă nu aș fi avut nevoie de un șervețel probabil nu am fi ajuns să ne vorbim vreodată. Nu îmi vine să cred că tot ce s-a întâmplat între mine și Taehyung, faptul că am ajuns să ne cunoaștem a fost din pricina unui șervețel.
Taehyung:
Observ râsul lui Jungkook, era adorabil când râdea, arăta ca un iepuraș, atât de adorabil era. Râd împreună cu el.
-Noi așa ne-am cunoscut, Namjoon. Și țin să menționez că Tae are cele mai frumoase cuvinte când vine vorba de declarații...sunt perfecte,sunt  sincere...
O lacrimă se ivește pe obrazul lui,un zâmbet urmând după. Uram faptul că îl rănisem.
-Oh, prea multe chestii draguțe. Vă puteți opri? adăugă Namjoon.
- Nu crezi că Jimin e gelos, Jungkook? Nu îl faci să fie gelos degeaba? Ți-am declarat eu vreodată dragostea mea eternă pentru tine? Probabil totul a fost doar în imaginația ta, a mea, nimic real.
- Kookie, îmi e foame.
- Jungkook, când termini tura hai să mergem toți patru să mâncăm ramen. La același restaurant unde chelnerul acela îți făcea ochi dulci, mai știi cum ți-a zis, drăguțule?
- Nu pot, mă duc cu Jimin la film după.
- Înțeleg, păi atunci poate în altă zi... Hmm Namjoon, mergem să mâncăm ceva? Cred că Jimin și Jungkook ar prefera să fie doar ei doi.
- Da, sunt lihnit, dar am preferat să fiu tăcut, îmi spune ridicându-se de la masă și râzând.
Îl apuc pe Namjoon de braț și îmi las capul pe umărul lui.
- Știi, chiar mi-ai lipsit.
Îmi lipsise extrem de mult, chiar mă bucuram că era aici, lângă mine când am atât de nevoie de el.