𝒫𝒽𝒾𝓁𝑜𝓅𝒽𝑜𝒷𝒾𝒶

𝒞𝒶𝓅𝒾𝓉𝑜𝓁𝓊𝓁: 2

Taehyung:
- Salut.
Doar "salut" nu puteam să spun nimic mai mult, nici nu trebuia să spun mai mult. "Salut" era destul.
Îi zâmbesc așteptând ca el să spună ceva. Îi zâmbesc fără să știu de ce. De ce eram atât de fericit să îl revăd? Avea rost să mă mai amăgesc cu această fericire falsă? Puteam să ajung să fiu mai mult decât un străin pentru acest băiat?
Jungkook:
Îl strâng ușor în brațe, zâmbind vlarg. Nu înțeleg de ce fac asta, până la urmă...nici numele nu-l știu, nici măcar numele... Trebuia să îi știu numele, voiam să îi știu numele.
Nu era o greșeală că mă vedeam cu un necunoscut? Dar dacă i-aș fi știut numele atunci nu ar mai fi fost un străin.
Taehyung:
Vreau să îi răspund la îmbrățișare, dar mâinile îmi tremurau, încercăm să mă stăpânesc, trebuia, nu face ceva neobișnuit Taehyung, controleză-te. Mă dau un pas în spate rupând îmbrățișarea și zâmbesc, dar era un zâmbet atât de fals, parcă nici nu era zâmbetul meu, nu eram eu, nu...
Trag aer în piept și îmi fac curajul să vorbesc. Trebuia să spun ceva, trebuia să mă comport normal.
- Deci, unde mergem?
Jungkook:
Oh..deci era genul acela de persoană, genul ăla de persoană care-i rece și timid, și pentru care atingerile altor persoane erau dezgustătoare.
-Păi...mergem la un restaurant.
Voiam să fiu aproape de el, voiam să îl iau de mână, dar probabil ar fi fost exagerat. Trebuia să înțeleg cu nu tuturor le plac atingerile. Pur și simplu unele persoane sunt reci și nu e nimic greșit în asta.
Taehyung:
Încă îi zâmbesc, trebuia să zâmbesc, oamenilor le plac persoanele zâmbitoare ce emană o anumită stare de siguranță și căldură. Fii prietenos, doar așa o să îi câștigi încredere, cu un zâmbet. Taehyung, trebuie să îi câștigi încrederea, doar așa o să îl mai revezi. Cu un zâmbet poți obține multe, cu un zâmbet poți ascunde multe, cât de puternic poate fi un zâmbet, doar un zâmbet.
-Cred că nu m-am prezentat, eu sunt Kim Taehyung, încântat să te cunosc.
-Eu sunt Jeon Jungkook, încântat.
Îmi zâmbește ușor și îmi întinde mâna. Avea un zâmbet atât de frumos, atât de sincer, prietenos și blând.
Jeon Jungkook, Jeon Jungkook, Jeon Jungkook. Îmi rostesc de câteva ori în minte numele lui, parcă fiindu-mi teamă să nu îl uit.
Îl apuc de mână și continui să îi zâmbesc.
- Mă bucur să te cunosc, Jeon Jungkook.
Îmi retrag destul de repede mână, dar aș fi vrut să îl mai țin de mână. Nu voiam să îi dau drumul. Era ciudat, mă simțeam ciudat, abia îl cunoașteam și totuși simțeam că el era acel cineva de care aveam nevoie și îmi lipsise toată viața. Cel care putea să mă facă din nou fericit. Lumina ce avea să facă să dispară tot întunericul în care mă afundasem. Lumina acea de care aveam nevoie, după care tânjeam atât de mult.
-Și unde ai vrea să mergem să mâncăm?
Chiar mai era nevoie să mergem să mâncam? Era suficient doar să îl privesc, nu avem nevoie de nimic altceva, aveam nevoie doar de el, de Jeon Jungkook, doar el...
-Păi, e un restaurnat puțin mai încolo, ai poftă de ramen?
- Da, ramenul e ok.
Chiar nu îmi păsa, important era faptul că eram cu el.
Mergeam, și încercam să țin pasul cu el, să fac fiecare pas exact când îl făcea și el. Îi calculam fiecare pas, începusem și să îi număr, dar pierdusem numărul la un moment dat. Îl priveam cu coada ochiului încercând să nu par evident, să nu mă observe.
- Și? Îți place să lucrezi la cafenea?
-Hm? Oh, da, ador locul acela. E plin de oameni interesanți cu care chiar ai ce să vorbești.
- Oameni interesanți? Ce te face să crezi că o persoană e interesantă?
-Felul în care aceasta vorbește. De exemplu, o persoană poate fi interesantă atunci când își exprimă dorința sau doar spune un banal de cuvânt ca "bună", știi ce zic? Adică, din perspectiva mea, toți oamenii sunt interesanți, numai să-i desfaci ca să vezi.
- Atunci Jungkook, crezi că sunt interesant? Vreu să știu ceva, de ce ai vrut să ne vedem?
Jungkook:
Ochii aceia, tenul acela..vocea aia...perfect. Totul era perfect la el, nu are nici măcar un defect. Ugh... vreau și eu să arăt așa... Cum puteam cineva să fie atât de perfect?! Cum era posibil așa ceva?
-Pentru că, cred că ești interesant și special.
Îi zâmbesc timid, punându-mi mâna pe umărul lui.
- De ce crezi că sunt special?
-Nu știu, așa simt.
- Faptul că tu mă consideri interesant e interesant. Din ce îmi spui par o persoană total diferită față de cum mă văd. Pentru mine un cuvânt ce m-ar descrie ar fi "anost", "plictisitor".
-Hei, nu mai gândi așa!
Îi dau un bobârnac peste frunte și râd.
Taehyung:
- O să te contrazic Jungkook, oricât ai încerca, oricât de bun ai fi cu o persoană nu o să o poți schimba, oamenii nu se pot schimba, dar sunt curios cum vei încerca tu să mă schimbi.
Aveam nevoie de o schimbare, era ușor să îi dau impresia că mă poate schimba, adevărul era că puteam să fiu ceea ce nu sunt cu el, nici măcar nu mă cunoaște cu adevărat și nici nu aveam de gând să îl las, să îl las să-l cunoască pe adevăratul Kim Taehyung.
-Oh, uite! Am ajuns!
Mă apucă de mână și intru cu el în restaurant.
De ce mă apucase de mână și de ce inima îmi batea atât de tare.? Erau bătăi tari și necontrolate.
Îmi trag mâna și mi-o bag în buzunar.
Mă așez la masa fără să scot un cuvânt
-Oh, scuze. N- am vrut să te incomodez.
Îmi zâmbește slab, uitandu-se prin meniu.
-De ce îți ceri scuze? Nu ai făcut nimic greșit. Eu îmi cer scuze, scuze dacă sunt mai distant, doar că așa sunt cu majoritatea persoanelor, trebuie doar să ajung să te cunosc mai bine. Te rog, spune-mi mai multe despre tine.
Spune-mi tot despre tine Jungkook, vreau să știu totul despre el, dar în același timp vreau ca el să nu știe mai nimic despre mine.
-Ehh, hai să nu stricăm surpriza de a mă cunoaște tu pe mine și să-ți dai seama singur.
Zâmbește și îmi ciufulește ușor părul.
Zâmbesc din nou, dar din nou era acel zâmbet involuntar, uram când nu puteam să îmi controlez sentimentele.
- Vrei să știi dacă te consider interesant? îl întreb zâmbindu-i.
-Prefer să aflu singur.
Îmi face cu ochiul zâmbindu-mi înapoi. Nu după mult timp îl cheamă pe chelner să ne ia comanda.
-Hei, um...aș vrea niște ramen cu creveți și ou murat.
-Un ramen cu creveti și ou pentru un băiat frumos, spune chelnerul uitându-se la el.
-Um...m-mersi..
- Două, vă rog.
Zâmbesc, nici nu îmi păsa dacă mâncam sau nu ramen, dacă era cu creveți sau nu, nici măcar nu îmi era foame.
- Și dacă o să fii dezamăgit de ce o să afli?
-Nu prea îmi pasă, sincer.
Zâmbește slab uitandu-se în altă parte.
Îi întroc chipul spre mine. Voiam să privesc din nou acel chip perfect al său. Îl privesc intens în ochi, voiam să îmi pot da seama de ce simțea, de ce gândea doar privindu-l, dar era imposibil.
- De ce nu îți pasă? Chiar nu îți pasă de ce cred despre tine, de ce cred ceilalți despre tine? Toți vor să fie văzuți bine de cei din jur.
-Pentru că știu deja că nu sunt bun de nimic, m-am săturat ca oamenii să-mi tot repete.
Zâmbește slab uitându-se după mâncare. Știam că voia să încheiem acel subiect, știam că acel zâmbet ascundea ceva...
-Ughh, unde-i ramenul că mor de foamne.
- Și nu toți suntem așa, buni de nimic? Ce te face să crezi că nu ești bun de nimic? Și de ce nu încerci să schimbi asta? Nu te cunosc de mult timp, dar pot spune că îmi placi Jungkook, mi se pare că ești interesant și că ești o persoană foarte agreabilă, chiar îmi place compania ta, pentru mine nu ești deloc bun de nimic, ești minunat... Dar oricum totul depinde doar de perspectivă.
-Poftim drăguțule, ți-am adus ramenul, spune chelnerul punându-i ramenul în față zâmbindu-i.
-Ugh..da..mersi..
- Drăguțule, vezi oamenii te consideră drăguț, a fi drăguț înseamnă a fi bun de nimic?
-Dar...ramenul prietenului meu?
-Oh, da, ramenul ăstuia. Acesta se uita dezgustat la mine.
Puteam să îmi dau seama că acel chelner nu mă plăcea la fel de mult cum îl plăcea pe Jungkook. Doar îi zâmbesc , fără să spun nimic și îmi aștept tăcut ramenul.
Jungkook:
Îmi deschid telefonul prinvindu-l puțin. Era destul de târziu, așa că trebuia să încerc să mănânc repede și să plec. Nici nu am realizat când a trecut timpul atât de repede. Voiam să mai stau cu el, dar nu puteam să ajung prea târziu acasă.
- E totul ok?
-Da, totul e în regulă.
Taehyung:
Totul era ok, așa-i? Și totuși simțeam că pentru mine nu avea să fie ok. Îl privesc din nou încercând să-i memorez fiecare trăsătură a chipului, în caz că nu mai aveam să îl văd, voiam să îmi întipăresc în minte chipul lui frumos. Era destul de târziu, cu siguranță seara aceasta era aproape de sfârșit.
- E cam târziu, trebuie să ajungi acasă, nu?
Nu? O să pleci și nu o să te mai întorci Jungkook, și de ce îmi pasă? Nu însemni nimic pentru mine, suntem doi străini ce destinul i-a făcut să se întâlnescă, ce destinul probabil a decis ca ei să rămână doar doi străini.
-Hm? Oh, da..dar încă nu ți-a venit ramenul, voi aștepta să mănânci.
Ramenul meu? Mă uit în jos, încă nu îmi venise ramenul? Cu ce era? Nici nu îmi amintesc, nu de parcă și conta, era doar ramen, nimic special. Ramenul e anost, nu are nimic special, cum am mai spus e doar ramen.
- Dacă trebuie să pleci, atunci pleacă, nu trebuie să mă aștepți.
Doar pleacă Jungkook, oricum ești doar o persoană trecătoare în viața mea, fie că pleci acum sau mai târziu, tu o să pleci, o să pleci și nu o să te mai întorci pentru că într-un final Kim Taehyung rămâne singur, se întoarce la viața lui anostă lipsită de sens, mereu e așa...
Jungkook:
-Daca am spus că rămân, rămân
Mă uit în ochii lui căprui, atent, ca să înțeleagă că sunt serios. Nu vreau să plec, îmi place compania lui. Plus că eu nu-mi las prietenii singuri orice ar fi și simt că eu și Taehyung chiar am putea să fim prieteni buni.
Taehyung:
Se uita în ochii mei, era incomondat, intimidant chiar. Vedeam cum lumina se reflecta în ochii lui. Privirea lui era blândă, caldă, dar mă neliniștea. De ce mă privea? De ce părea atât de concentrat când mă privea? Cuvântul"rămân" , păruse atât de sigur pe el când îl rostise, mă făcea să cred că el chiar își dorea să rămână, dar de ce ar fi rămas? De ce ? Nu avea un motiv. Dar avea nevoie de unul?
- Ești sigur? Nu vreau să te rețin...
Jungkook:
Îi zâmbesc ușor și îi mângâi obrazul. Era atât de cald și de fin, parcă era pielea unei fete..sigur e băiat?
-Nu o faci.
Taehyung:
Mâna lui era fină, caldă, îmi închid ochii. Simțeam o ușoară liniște, o ușoară fericire. Oamenii adoră afecțiunea, au nevoie de afecțiune, devin dependenți de ea. Ca orice om aveam nevoie de afecțiune, aveam nevoie de afecțiunea lui. Dar în schimb? Trebuia să îi ofer ceva în schimb? Trebuia să îi ofer la rândul meu afecțiune? Putem să îi ofer cuiva afecțiune?
-Bun, ți-a venit ramenul.
Își ia mâna de pe fața mea și îmi zâmbește.
Îl apuc de mână și îl privesc în ochi, fără să clipesc, lipsit de orice expresie.
-De ce ?
De ce e tot ce îl puteam întreba. Era singura întrebare ce îmi trecea prin minte, doar de ce.
Jungkook:
Tresar și îmi privesc mâna care era ținută de el.
Îmi ridic privirea către ochii lui și mă uit la el.
M-am speriat puțin...nu mai face asta, Taehyung...
Taehyung:
Continui să îl privesc fără să îi dau drumul la mână. Și el mă privea, se uita în ochii mei și simțeam cum nu trebuia să mai spun nimic, cum o să înțeleagă tot ce gândesc, tot ce simt doar din privirea mea, dar nu era așa, mă comportam ciudat. Îi dau drumul la mână și îi zâmbesc, încercând să fac să pară că nimic nu s-a întâmplat.
- Jungkook, de ce ai vrut să ne vedem?
Jungkook:
-Ți-am mai spus.
Chiar voia să mă facă să repet?
Îmi mănânc ramenul uitandu-mă la postările oamenilor care "îmi sunt aproape".
- Repetă, și știi e neploticos să stai pe telefon când ești cu cineva. Trebuie să îi dai impresia persoanei cu care ești că îi acorzi toată atenția, chiar dacă nu e așa, chiar dacă acea persoană te plictisește de moarte.
-Ți-am mai zis că ești special și interesant, chiar îmi placi, Kim Taehyung.
Îi zâmbesc  scurt continuând să mănânc.
Taehyung:
Îi zâmbesc. Era tot ce puteam face, să îi zâmbesc. "Ești special și interesant, chiar îmi placi, Kim Taehyung" această frază îmi dăduse o anumită satisfacție, mă făcea să cred că sunt special și interesant, mă facea să cred că mă plăcea. Era plăcut, era plăcut să știi că cineva te place, că cineva se bucură de compania ta.
- Atunci persupun că ai vrea să ne mai întâlnim, nu?
Jungkook:
Îi zâmbesc și dau afirmativ din cap. Mă uit la telefon și observ ca am 10 apeluri pierdute de la tata, așa că ar trebui să mă grăbesc.
-Um... dă-mi telefonul tău.
- Telefonul meu? De ce?
-Doar grăbește-te și fă-o!
Îmi întinde telefonul.
Îmi notez numărul și mă duc la casă, plătind.
-Mi-a făcut plăcere să te cunosc, îmi pare rău că nu am putut sta prea mult...dar mă revanșez!
Îl strâng în brațe și fug spre casa.
Taehyung:
Nici nu înțelesesem ce a spus. Parcă nici nu rostise ceva, parcă nici nu vorbise cu mine. Dar îmbrățișarea lui, era tot ce aveam nevoie, de puțină afecțiune, de acea căldură, avem nevoie de el, de Jeon Jungkook, de zâmbetul lui, de îmbrățișările lui, doar de el.