𝒫𝒽𝒾𝓁𝑜𝓅𝒽𝑜𝒷𝒾𝒶

𝒞𝒶𝓅𝒾𝓉𝑜𝓁𝓊𝓁: 23

Yoongi:
La naiba, la naiba! Te urăsc Kim Namjoon, te urăsc la fel de mult ca pe Taehyung. Trebuia să îmi dau seama că orice ar fi tu o să fii de partea lui, nu poți să mă înțelegi, nici nu vrei.
Mă simt ca cel mai mare ratat. Sunt cel mai mare ratat. Tot ce fac e să îmi înec amarul în alcool, am ajuns să fiu un distrus. Mă compătimesc. Și cu fiecare pahar pe care îl dau pe gât mă simt mai amețit, totul devine mai neclar, dar mai vesel, o veselie atât de falsă acompaniată de zâmbetul meu și mai fals.
Iau telefonul și îl sun pe Jimin, aveam nevoie ca cineva să îmi țină companie, iar compania lui Jimin era cea mai plăcută. Insist să vină la mine și din fericire acceptă.
Mă uit insistent la ușa de la intrare și aud soneria. Abia ținându-mă pe picioare mă îndrept spre ușă și îi deschid.
Când îi văd chipul instant un zâmbet îmi apare pe buze.
-Jiminieee? țip eu entuziasmat și îl iau în brațe.
-Yoongi? Ești ok? Ce s-a întâmplat cu tine?
-Da sunt extrem, extrem de ok. Niciodată nu m-am simțit mai bine.
-Nu pot să cred că ești așa bine. Miroase a băutură și ești cu o sticlă de vin în mână, dacă nu ai observat. Ești beat!
-A,da? E asta o sticlă de vin? Și eu care credeam că-i sirop de tuse. Păi dacă tot ești aici vrei să bei un pahar cu mine?
-Îți multumesc, dar nu am chef în acest moment să beau. Poate altă dată. Și cred că ar fi bine și pentru tine să nu mai bei.
-Hai te rog, doar un pahar. E mai plăcut să bei cu cineva.
Îl iau de mână și îl târăsc până în sufragerie la propriu. Iau un pahar și îi torn niște vin. Mă așez lângă el pe canapea și îmi las capul pe umărul său. Îmi plăcea atât de mult mirosul său, mirosea atât de dulce.
-Ești drăguț Jiminie și ești cald și miroși drăguț, miroși a primăvară, iar eu iubesc primăvara.
-Mhm... Dar, te rog să nu mai bei, lasă sticla din mână! Îmi poți spune, ce te-a apucat?
-Mă rogi frumos să nu mai beau? Îți pasă de mine sau ce? De ce te comporți așa drăguț cu mine?
-Păi, îmi pasă. Și, da, te rog să nu mai bei. Îți face rău...
-Atunci roagă-mă frumos. Spune-mi:"Yoongi, te rog frumos să nu mai bei pentru că îți face rău și îmi pasă de tine" sau mai bine spune-mi că mă iubești și știind că cineva chiar mă iubește nu o să mai beau, nu o să îmi mai fac rău cu mâna mea.
-Yoongi...cum să îți explic, eu nu am nevoie să stau să mă rog de tine. Doar nu mai bea. Chiar dacă nu te iubesc, nu îți vreau răul. Îmi pasă de tine, Yoongi.
-Dacă nu îmi vrei răul atunci iubește-mă! Te rog să mă iubești, Park Jimin.
Îl trag spre mine și îmi lipesc buzele de ale lui.
Închid ochii pentru a mă putea bucura de fiecare senzație pe care mi-o ofera gustul buzelor sale.
Jimin:
Era îndrăgostit de mine sau era foarte beat?
Nu aș vrea să îl critic sau ceva de genul, dar nu ar fi stupid să se fi îndrăgostit de mine așa repede? Nu e ca și cum de asta am nevoie sau asta am vrut... Sunt un nenorocit, un fals. Am ajuns să rănesc oameni, doar pentru o persoană care nu mă iubește. Poate când o să îi deschid ochii lui Tae, când o să îl fac să vadă adevărul, adevăr de care simt că sunt din ce în ce mai aproape o să îi spun că îl iubesc...atât, doar vreau să știe că îl iubesc.
Și o să plece, și o să rămân iar...singur pentru că el nu mă va iubi niciodată.
Îl împing pe Yoongi, trebuie să opresc acest sărut. Respiram greu și îl priveam fix în ochi fără să știu ce să îi spun. Nu voiam să îl rănesc, trebuia să mă opresc dacă el chiar avea sentimente pentru mine. Era greșit să mă joc cu sentimentele lui. Nu puteam face asta.
-Jimin... îmi pare rău de fapt nu îmi pare. Jimin, cred că sunt îndrăgostit de tine, am nevoie de iubirea ta.
-Ba nu, nu ai nevoie de iubirea mea.
-Ba da Jimin, am nevoie de ea, dar știu că nu poți să mi-o oferi.
Yoongi:
Am fost o greșeală să îl sărut? A fost o greșeală să îi spun ceea cea simt? Cu siguranță, dar chiar nu vreau să plece, chiar am nevoie de el.
Îl cuprind strâns într-o îmbrățișare, o îmbrățișare din care nu aș mai vrea să scape.
-Te rog nu pleca Jimin, te rog lasă-mă să te iubesc.
Rosteam fiecare cuvânt printre suspine, abținându-mă să nu plâng. Eram atât de vulnerabil, detestam acest lucru.
-Nu o să plec, nu te las singur pentru că îmi pasă de tine. Am nevoie de timp de gândire. Încă nu știu dacă sunt gata să mai iubesc pe cineva după tot ce s-a întâmplat cu Jungkook. Dă-mi te rog câteva zile...
Câteva zile? În câteva zile dacă chiar avem noroc aș fi putut să sfârșesc împreună cu Jimin?!
-Vrei să spui că ai putea fi mai mult decât prietenul meu?
-Poate, nu știu, am nevoie de timp.
-Jimin nu mă face să îmi fac speranțe false, te rog nu mă răni și tu...
-Yoongi nu îți ofer speranțe false. Îmi placi, ești un băiat frumos, inteligent, amuzant și simpatic, chiar îmi placi, dar ai puțină răbdare, te rog...
Pe chipul meu a aparut cel mai larg și tâmpit zâmbet. Jimin ca iubitul meu ar fi fost ca un vis devenit realitate.
Îl plăceam atât de mult, îl plăceam atât de mult încât să cred că eram îndrăgostit de el, de fapt chiar eram. Simțeam că pe zi ce trece mă îndrogosteam și mai tare de el.
-Jimin...
Îl privesc cu ochii mari neputând să îmi găsesc cuvintele.
-Jimin, o să te aștept, o să îți ofer cât timp ai nevoie, dar chiar te iubesc, te iubesc atât de tare încât îmi e frică să nu ajungă să mă doară. Te iubesc cu adevărat și am nevoie de tine.
-Ahh,  Yoongi ești un dulce. Nu am mai auzit de mult niște cuvinte așa frumoase de la o persoană. Mulțumesc, chiar apreciez că ești răbdător cu ceea ce simt.
-Mhm.
Îmi așez capul în poala lui Jimin. Mă simțeam amețit din pricina alcoolului, părea că întreaga cameră se învârtea odată cu mine.
Cu ochii aproape închiși și cu un mic surâs pe buze îi spun:
-Noapte bună Jimin, te rog ai grijă de mine, rămâi cu mine. Te iubesc!
-Noapte bună
Jimin:
Acum ce fac? Îl las pe Yoongi să doarmă la mine în poală? Nu pot să stau aici toată noaptea. Ușor mă ridic de pe canapea și îi pun o pernă sub cap, învelindu-l cu o pătură călduroasă.
Ajung acasă și primul lucru pe care îl fac e să mă trântesc în pat.
Mă simțeam extenuat, dar nu am putut să dorm, prea multe gânduri îmi treceau prin minte.
Ce urma să fac? Ce naiba voiam să fac? O să mă folosesc de Yoongi, de sentimentele lui sincere pentru mine? Merita să fac asta pentru Tae?!
Da, aș fi în stare să fac orice pentru Taehyung, dar el, el ce ar face pentru mine? Avea rost, avea sens? Uneori mă întreb dacă însemn ceva pentru el... Iar acum, acum tot ce îmi doresc e să îl pot strânge în brațe, îmi doresc ca cuvintele frumoase rostite de Yoongi să le fi auzit de la Taehyung... Dar nu contează ceea ce îmi doresc pentru că într-un final, chiar dacă fac tot posibilul să îl ajut, să îl salvez, el îl va alege pe Jungkook, iar eu o să rămân singur, neiubit încercând să mă mit că sunt fericit, asta voi face, asta am făcut mereu.
Măcar o fac pentru el, îi deschid ochii și dacă el e fericit, dacă pot să îi văd zâmbetul atunci... o să îmi fie mai ușor să mă mint că sunt fericit pentru că fericirea lui a devenit cea mai importantă pentru mine.
Chiar îl iubesc, chiar te iubesc Kim Taehyung, iar tu niciodată nu o să știi cât de mult te iubesc și cât de idiot mă simt că o fac.
Și zilele au trecut și gândurile ce mă stresau nu se opreau. Mă simțeam din ce în ce mai trist, mai singur și aveam nevoie de el. Voiam să vorbesc cu el, dar ori de câte ori voiam să îi scriu ceva mă oprea, faptul că știam că e cu Jungkook mă oprea pentru că știu că nu avea nevoie nici de mesajelele mele, nici de mine cât timp era cu el. Yoongi, mi-a fost alinare în zilele astea, spunându-mi cele mai frumoase cuvinte, oferindu-mi cele mai sincere zâmbete și cele mai calde îmbrățișări. Îmi plăcea felul în care se comporta cu mine, nimeni nu a fost vreodată atât de tandru cu mine. Îmi plăcea atât de mult încât voiam să fi fost Taehyung persoana care se comporta așa cu mine. Voiam cuvintele lui dulci, zâmbetele lui sincere și îmbrățișările lui calde, de fapt voiam mai mult de la el, voiam totul, ceva ce nu îmi poate aparține pentru că deja i-le oferise lui Jungkook.
Mă foloseam de Yoongi ca să mă simt mai bine și decizând să fiu cu el oare îl ajutam pe Tae sau mă ajutam pe mine să îl uit? Ce făceam? Nici nu mai știu. Totul e neclar, tot ce îmi amintesc e când într-o seară nu am mai suportat singurătatea, voiam să uit de mine și de tot. Iar Yoongi era acolo, în camera mea, în fața mea, zâmbindu-mi, iar zâmbetul lui deveniseră excapada mea din realitatea tristă în care ajunsem să trăiesc din vina lui Taehyung...
Nu am mai gândit în seara aceea, am vrut doar să simt căldură, să am pe cineva alături. Un sărut scurt s-a transformat repede într-un sărut pasional, sărut la care Yoongi a răspuns repede și la fel de pasional.
Am început să îi sărut gâtul, să îi las semne pe pielea lui palidă și netedă și fiecare semn îl făcea să geme de plăcere.
Și după ceea ce s-a întâmplat, a fost plăcere pentru trupul meu și tortură pentru mintea mea...
Acum era atât de limpede că eu și Yoongi o să fim împreună și da poate eram atras de el, poate fiecare parte a corpului meu îl voia, dar inima mea, inima mea tot pe el îl voia, pe Kim Taehyung.
Taehyung:
Eram fericit să îl privesc cum doarme, părea atât de liniștit, atât de lipsit de griji. Faptul că puteam să îl privesc în fiecare dimineață cum doarme mă făcea chiar fericit, era o mică rază de fericire ce îmi mai lumina puțin viața.
Eram îndrăgostit de Jungkook, asta simțeam ori de câte ori îi priveam chipul inocent adormit.
Nu vreau să îl trezesc, nici nu am de gând.
Îl sărut tandru pe frunte și decid să merg până la magazin, trebuia doar să cumpăr mâncare, nu?
Nici nu ies bine din bloc că simt cum telefonul îmi vibrează în buzunar.
Privesc ecranul, Jimin mă suna așa că am răspuns repede, eram curios. De ce Jimin mă suna? Îi era dor de mine sau ce?
-Da Jimin!
Nu spunea nimic, îi auzeam doar respirația, atât. Era puțin îngrijorător. Tăcerea aceea era îngrijorătoare.
-Jimin ești bine? S-a întâmplat ceva?
-A-a-a scuze credeam că nu ești pe fir...
-E ok... Jimin ai pățit ceva?
Glasul îi era aproape stins și suna de parcă plânsese.
-Voiam, voiam doar să îți aud vocea. Nu am mai vorbit de mult, și m-am îngrijorat puțin. Ămmm...atât.
-De ce mereu îți face griji pentru alții? E măcar o zi în care să te gândești doar la tine?
-Nu Tae...nu, nu este...
-Și zici că eu sunt cel care are nevoie de ajutor? În fine, de la o scară de la 1 la 10 cât de mult îți e dor de mine?
-Nu știu! Există 11?
-E de la 1 la 10, nu poți spune 11. O să îl iau drept un 2, atunci. Asta înseamnă că nu îți lipsesc, așa-i?
Încercam să glumesc puțin, după vocea lui îmi puteam dădea seama că nu se simțea bine.
-10!
-De la 2 am ajuns la 10? Dintr-odată atât de tare îți lipsesc? Oricum 10-ul tău a părut destul de hotărât așa ca azi nu doar că o să îmi auzi vocea, o să mă si vezi. Dacă vrei putem să ieșim azi.
-Eu sunt acasă, nu am chef să mă plimb sau să mănânc ceva. Poți să vii la mine.
-Deci tu vrei să ies din casă doar ca să mă duc într-o altă casă? Cât tupeu. Dar bine, vin la tine doar cu o condiție.
-Ce fel de condiție?
-Una dulce.
-Ți-am spus că nu vreau să mănânc.
-Înghețata nu e neapărat mâncare. Înghețata e fericire. Așa că spune-mi care e aroma ta preferată! Vin la tine doar dacă mâncăm înghețată!
-Ahhh, bine! O fac ca să fii tu fericit. Ciocolată.
-Dar tu trebuie să fii fericit! Chiar ciocolată? Atât de basic și plictisitor ești Jimin?
-Da!Acum adu mai repede înghețata aia!
-Bine, bine. Sper că mai știu să ajung la tine. Dacă mă pierd asta e. Tu va trebui să pui afișe pe străzile Seoului cu "L-ați văzut pe acest băiat?"
-Mhm.
-Să alegi o poză drăguță cu mine dacă se întâmplă asta. Paaa! Rezistă până vin!
-Pa. Te aștept!
Îi trimit un mesaj lui Jungkook spunându-i că ies în oraș și că mă întorc abia pe la prânz.
O să se supere pe mine cel mai sigur, dar cred că Jimin are mai multă nevoie de mine acum decât are el. Vocea lui, era diferită, părea total demoralizat, lipsit de viață. Nu l-am mai auzit așa.
Întru în magazin și analizeze sortimentele de înghețată. Până la urmă iau înghețată de cicolată, chiar dacă aroma de gumă mi se părea mai atrăgătoare.
Și da, am reușit să ajung acasă la Jimin fără să mă pierd, perfect. Uneori sunt un geniu.
Jimn:
Chiar îi pasă cum mă simt? Oare îi pasă ce simt pentru el? Îmi era dor de vocea lui, îmi era dor să îi simt prezența lângă mine. Dar...eu, eu vreau mai mult, din ce în ce mai mult. De ce? Nici eu nu știu, nici nu știu cum pot să iubesc pe cineva atăt de mult. Sunt egoist, fals și ipocrit...poate de acea rămân singur, merit să fiu singur.
Vreau să îi simt pielea, vreau să îi simt trupul cald lipit de al meu, să îi las semne pe fiecare bucățică din corpul lui să îl fac doar al meu. Vreau să fie doar al meu. Vreau să simt plăcere, iubire și căldură și vreau că el să mă facă să simt toate astea.
Așteptam să vină, timpul se scurgea încet...încet... Insuportabil de încet până când aud o bătaie puternică la ușă. Era el, eram gata să îl văd? Puteam să mă stăpânesc.
Mă îndrept spre ușă mușcându-mi buza de jos.
Și îl văd în pragul ușii și parcă îmi venea să îl trag spre mine și să îl sărut, și să... la ce naiba mă tot gândesc?
Îmi zâmbea și zâmbetul lui mă făcea să fiu fericit. Aveam nevoie doar de zâmbetul lui ca să fiu fericit?
-Am venit și am adus înghețată, chiar de ciocolată.
-Mulțumesc, am căutat poze cu tine, crezând că te-ai pierdut.
-Ai găsit poze cu mine bune sau trebuie să îți trimit?
-Nea, lasă am poze mai bune.
-Mă bucur atunci. De fapt dacă chiar vrei să vezi poze de calitate, nu vreau să mă laud sau ceva, dar în zilele mele bune obișnuiam să fac pe fotograful.
-Măcar făceai pe unul, nu prea îți reușea.
-O să îți arăt pozele mele calitative când îmi găsesc camera. Acum fii amabil și adu niște lingurițe să mâncăn înghețata asta până nu devine supă.
Taehyung se duce în sufragerie și se trântește pe canapea. Îl priveam din cap până în picioare, arăta atât de bine. Dar trebuie să mă stăpânesc, o pot face.
-Ce să vezi? Ți -ai pus fundul pe canapea da lingurițe nu aduci? Lasă că aduc eu.
-Nu știu unde sunt. Și îmi place canapeaua ta, poate chiar mi-o împrumuți.
-Bine, bine cum spui tu, ciudatule. Hai că mă duc să aduc afurisitele alea de lingurițe.
Mă așez lângă el pe canapea și îi ofer o linguriță.
Cu entuziasmul unui copil deschide casoleta de înghețată, uneori era atât de drăguț. Era așa ciudat că uneori era cea mai adorabilă ființă, doar ca după să fie periculos de atrăgător.
-Jimin!!! Gura mare, vine avionul.
-Ppoftim?!
Nici nu mai apuc să spun ceva că mă trezesc cu lingurința plină de înghețată în gură. La asta chiar nu mă așteptasem.
Îi iau lingurița din mână și ling înghețat ce mai rămase pe ea. Taehyung mă privea cu ochii mari și îmi analiza cu atenție buzele.
-E bună înghețata, nu ai de gând să o guști Taehyung?
-Ba da...
Atât cât vocea cât și mâinilie îi tremurau.
Îl prind de încheieutra mâinii făcându-l să scape lingurința pe care o avea în mână.
Cu lingurița cu care mâncasem iau înghețată și i-o bag în gură.
Îl priveam fix în ochii, iar privirea lui confuză mă făcea să zâmbesc, ba chiar mă excita.
Nesiguranța lui, faptul că știam că pot face orice vreau, că eu dețin controlul chiar erau excitante. Mă făceau să îl vreau și mai mult.
-Nu ai de gând să o înghiți? Nu îți place înghețata sau ce?
-Daa... îmi răspunde acesta înghițând în sec și scăpând lingura din gură.
Chipul îi deveniseră roșu și puteam cu ușurință să observ cât de intimidat și confuz era. Era rar să îl văd, dar îmi plăcea să îl văd așa.
-Vezi că ți-a rămas niște înghețată pe la colțul gurii.
Și fără să îl mai las să facă vreo mișcare mă aproprii de chipul lui și fără pic de reținere ling înghețata atingându-i buzele.
Aproape că l-am sărutat, de fapt aveam de gând să îl sărut, puteam să îl sărut. Și când aproape îmi lipisem buzele de ale lui acesta încearcă să mă împingă sfârșind să cadă pe spate.
-J-jimin ce tot faci?
Ce tot făceam? Ceva ce aș fi vrut să fac de mult.
Mă așez peste el și îmi strecor mâna pe sub tricoul lui mângâindu-i pielea fină și caldă. Nu rup o clipă contactul vizual, dar Taehyung făcea tot posibilul să nu mă privească în ochi. Îi întorc chipul spre mine obligându-l să mă privească.Acesta strânge din ochi încercând din răsputeri să mă dea jos de pe el.
-Jimin ce tot faci... oprește-te!
-Nu ai de gând să mă privești în ochi? Deschide-ți ochii Taehyung și mă opresc.
Încet și temător își deschide ochii privirile noastre întâlnindu-se. Respira greu iar obrajii îi erau roșii.
Îl apuc de gulerul tricoului și îl sărut pasional strecurându-mi limba cât mai adânc în cavitatea sa bucală. Sărutul acesta a fost mai dulce decât orice înghețată, desertul pe care îl așteptam de mult.
Își pune mâinile în jurul gâtului meu și îmi răspunde la sărut. Se simțea atât de bine și totuși era greșit. Era atât de greșit.
Taehyung îl iubea pe Jungkook, trebuia să accept asta. Mă jucam cu sentimentele lui Taehyung. Puteam să le distrug relația. Mă simțeam groaznic
Rup sărutul și îmi simt ochii umezi, plângeam, plângeam știind că ce tocmai făcusem era greșit.
-Jimin, plângi cumva?
-Îmi-îmi pare foarte rău! Nu trebuia să vii la mine. Sunt un prost.
-De ce? De ce îți pare rău? Ai făcut ceva greșit?
De nu trebuia să vin la tine? Nu îți era dor de mine? Și de ce ești un prost?
-Da, da am făcut ceva extrem de rău. Îmi era dor de tine, dar...voiam doar să te simt lângă mine. Și problema este că ție nu ți-a fost dor de mine. Tu nu simți la fel ca mine. Este greșit să mă joc cu sentimentele tale.
-Cine decide ceea ce este greșit și ceea ce nu este? Tu consideri că este greșit, dar vezi tu mie nu mi se pare. Așa că cine are dreptate și cine se înșeală?
-Adică ce vrei să spui? Vrei-vrei...vrei să continui?
El se auzea măcar? Nu considera că e greșit? I-a plăcut? Voia să se ajungă mai departe? Nu cumva el era cel care se juca cu sentimentele mele și nu invers?
-Să continui ce? Poți contiuna multe lucruri, nu-i așa? Poți continua să mă săruți și să îmi faci exact ceea vrei sau poți contiuna să îți respecți principiile morale pe care ți le-ai impus. Poți face ceea ce crezi că e drept sau nu.
Tu ce vrei Jimin, ce vrei cu adevărat?
-Hai să terminăm această discuție. Cred că ar trebuii să pleci. Vreau să pleci...
Se apropie din ce în ce mai mult de mine fețele noastre fiind din nou doar la câțiva centimetri depărtare. Inimia îmi bătea neregulat, iar în capul meu era totul un haos. Cu un surâs pe buze îmi șoptește:
-Dar nu ești chiar deloc curios să afli ce vreau eu? Vreau să terminăm acest moment? Vreau mai mult? Poți să îmi oferi ceea ce îmi doresc? Știi măcar ce vreau ?
Mă retrag de lângă Taehyung și mă dau jos de pe canapea.
-Îmi pare rău Tae, a fost vina mea, nu trebuia să se întâmple asta. Eu te-am făcut poate să vrei mai mult... A fost o greșeală să te sărut.
Am izbucnit în lacrimi, nu știam ce se întâmplă cu mine, aveam o criză nu știam ce să fac. Buzele lui, voiam să le sărut și să le tot sărut fără încetare. Dar nu puteam...
-Și de ce plângi acum? Nu o să rezolvi nimic. Dacă tu m-ai făcut să îmi doresc mai mult oferă-mi mai mult. Cum ai spus și tu, e vina ta, mereu vina ta. Mereu faci ceea ce e corect, mereu încerci să nu rănești pe nimeni și tu ajungi să fii cel rănit. Oferi și oferi, fără să primești nimic. Nu e drept și obositor să fii o persoană bună? Nu ești mai fericit fiind egoist?
Simt căldura corpului său, simt cum mă cuprinde în brațele sale.
-Jimin, oprește-te în a mai suferi pentru persoane ce nu merită. De ce să plângi? Spune-mi, a plâns vreodată cineva pentru tine sau cu tine?
-Dar tu ești o persoană care merită! Nu ești o persoană oarecare...
-Eu sunt o persoană care nu merită nimic. Mai ales lacrimile tale, afecțiunea ta. Eu sunt o persoană oarecare, pot în orice moment să dispar din viața ta definitiv. Jimin, ești o persoană bună prea bună pentru lumea asta. Tu nu vezi cât de hidoasă e lumea ce te înconjoară? Nu te lăsa distrus de ea, oricum oricât de mult ai încercat odată și odată vei ajunge la fel de hidos ca ea. Și dacă nu, păi atunci o să mori, nu o să supravețuiești, o să te distrugi singur. În fine, din păcate cu această conversație stupidă cu tente filososfice mi-am pierdut tot cheful, păcat. Poate continuăm altădată pentru că mi-a plăcut, îmi placi Jimin și te vreau. Ce vei face în această privință?
Iar în acel moment nu știam ce să mai spun, nu mai știam ceea ce e corect și ceea ce e greșit.
Care e problema lui Taehyung? Ce tot face? De ce se joacă atât cu proprile sale sentimente cât și cu sentimentele altor persoane.
-Nu mai trebuie să spui nimic, Jimin. Eu am să plec, dar nu înainte să îți ofer un ultim sărut.
Își lipește buzele de ale mele. De ce ceva atât de greșit se simțea atât de bine? Era greșit? Era greșit faptul că l-am sărutat, ca el m-a sărutat și mi-a plăcut?
Fac ceva greșit? Tot ce fac și simt e greșit?
Ce trebuie să fac? Nici nu mai știu... Nu mai există răspunsuri, așa-i?