𝒫𝒽𝒾𝓁𝑜𝓅𝒽𝑜𝒷𝒾𝒶

𝒞𝒶𝓅𝒾𝓉𝑜𝓁𝓊𝓁: 12

Jungkook:
O voce cunoscută îmi trece pe lângă urechi, uitându-mă prin jur îl văd pe Yoongi apropiindu-se de mine, eu dându-mă ușor în spate
-Ugh..
Yoongi:
Era Jungkook, clar era el. Nu puteam să mă înșel.
Îl privesc atent. Nu părea să fie într-o stare prea bună.
- S-a întâmplat ceva? Ce ai pățit? Și care e faza cu fularul?
-Cred...Cred că mă confunzi, spune acesta încercând să se piardă printre rafturi.
Încerca să mă evite.
Îl prind de mână. Clar era Jungkook, și auzindu-i vocea eram și mai sigur că era el.
- Jungkook, de ce fugi de mine? Știu că nu ești bine, spune-mi ce ai pățit.
Jungkook:
Mă uit la mâna lui.
Chiar îi pasă de mine? Cuiva chiar îi păsa de mine...
Îmi dau ochelarii jos și fularul.
Yoongi:
Chipul lui, chipul lui drăguț arăta groaznic... Avea un ochi vănât, iar buza îi era spartă. Am rămas blocat pentru un moment. Cum a ajuns Jungkook în halul acesta? Cine a putut să îi facă asta? Fără să mai stau pe gânduri îl iau în brațe.
- Jungkook...cine ți-a făcut asta? Ce s-a întâmplat?
Jungkook:
Zâmbesc și roșesc slab răspunzându-i la îmbrățișare. Îmi închid ochii și îmi las capul pe umărul lui. Chiar aveam nevoie de o îmbrățișare în acel moment.
-Acum nu mai contează...conteaza că te-am întâlnit, spun eu fară să mă opresc din a zâmbi.
- Jungkook, dar cine a putut să îți facă asta? Jur că îl omor cu mâinile mele. Cum ar putea cineva să te rănească... te rog, spune-mi, ce ai pățit...
Mă desprind din îmbrățișare și îi iau fața în palme.
-Aceeași poveste, tata...
- El ți-a făcut asta? Dar cum... deci Jungkook nu te mai las o clipă să stai cu idiotul ăla. Te muți cu mine cât mai curând, ai înțeles?
Rămân blocat pentru câteva secunde. Să mă mut la el? Chiar atât de mult îi pasă de mine? Chiar atât de dor îi era de mine? Dar, dacă îi era dor de mine cu adevărat trebuia să mă caute, să îmi dea un mesaj, orice! De ce nu mi-a mai dat un semn de viață în toți acești ani? Of, dar poate a avut și el motivele lui...Toată poveste cu acea fată, Hwa-Young... Yoongi nu mi-a povestit niciodată nimic despre sora lui mai mică, poate nu erau apropiați, dar clar moartea ei îl afectase... Nici nu mai voiam să mă gândesc la toată această poveste. Taehyung chiar a ucis-o, nu...
-L...La tine?!
- Da, la mine. Nu poți să mai stai cu tatăl tău după ce ți-a făcut, nu pot și nu vreau să te las să stai cu el.
-Dar sunt bine, serios. M-am obișnuit...
- Jungkook... nu trebuie să te obișnuiești cu așa ceva, nu trebuie să te obișnuiești cu abuzul, nu meriți asta. Poți să stai la mine până când vrei tu și nu știu reușești să găsești undeva unde să stai singur, dar chiar nu pot să te las să te întorci la el.
-Dar...va fi îngrijorat și singur. Nu pot să îl las așa...
- Poți odată să te gândești la tine, să fii puțin egoist? Ești prea bun, iar unele persoane nu îți merită bunătatea.
Îmi las privirea în jos încercând să evit contactul vizual cu Yoongi. El chiar avea dreptate, ar trebui să mă gândesc și la mine.
Dar gândul că tata e singur acasă și că nu mănâncă, mă omoară de viu. Era totuși tatăl meu...
-Uite cum facem. Eu voi locui cu tine, dar totodată mă voi duce să îl vizitez și pe tata, bine?
Yoongi:
Îi zâmbesc și îl mângâi ușor pe cap ciufulindu-i părul castaniu. Era exact cum îmi aminteam, la fel de bun, mereu punându-i pe cei din jurul lui pe primul loc. Jungkook era cea mai minunată persoană pe care o întâlnisem vreodată. Avea o inimă atât de mare și bună, avea o inimă de aur... păcat că mereu el este cel care suferă.
- Sigur, acum spune-mi, te duci acasă? Sau unde mergi? Ai mâncat, ceva? Vrei să mâncăm împreună?
-Mă duceam la un hotel, deja am plătit, iar de mâncat încă n-am mâncat, tocmai ce voiam să îmi cumpăr. Vrei să mănânci cu mine? Hotelul nu e departe.
- Desigur, așa mai vorbim și noi, dar plătesc eu, ok? Așa mă revanșez pentru că nu prea am mai păstrat legătura.
-Bine, bine.
Mă uit printre rafuturi pierdut. Nu prea știam ce să cumpăr, ce i-ar plăcea lui Jungkook să mănânce. Mă opresc și mă întorc spre el.
- Ce ai vrea să mănânci, Kookie?
-Mmmm, cookies, spune acest cu zâmbetul lui de iepuraș ce îl caracteriza.
Nu se schimbase deloc, era același Kookie pe care îl știam și îl iubeam. Același Kookie pe care îl consideram fratele meu mai mic. Eram fericit că în ciuda trecerii timpului el a rămas la fel.
Încep să râd ușor. Încă era cam copilăros. Nici nu îmi venea să cred că Kookie al meu avea deja 20 de ani, îmi era greu să cred.
- Vrei biscuiți? Ok, dar nu poți să mănânci doar biscuiți. Ce zici de sushi?
Jungkook:
Dau din cap afirmativ și zâmbesc larg. Ce se întâmplă cu mine? Mă comport atât de copilăresc, asta îmi aduce foarte mult aminte de perioada în care eu și Yoongi eram cei mai buni prieteni. Îmi era dor de acea perioadă. Dacă nu era Jimin probabil mi-ar fi fost imposibil să trec peste ruptura dintre mine și Yoongi. Îi eram cu adevărat recunăscător lui Jimin că în toți acești ani mi-a fost mereu alături.
Yoongi:
Pun tot ce trebuia să cumpăr în coș și mă îndrept spre casă luându-l pe Jungkook de mână și trăgându-l după mine.
- Hei, Kookie, când ai nevoie de ajutor poți conta pe mine, mereu poți conta pe vechiul tău prieten. Să nu uiți asta.
-Vechiul meu prieten? Da ce, am rămas văduv și nu știu? După cum țin eu minte, contractul nostru de căsătorie ține veșnic.
Încep să râd. Era exact ca în gimnazială. El încă își amintea de acel prostesc "contract de căsătorie". În acel contract declaram că o să fim mereu prieteni, până când moartea ne va despărți. După mult timp mă simțeam din nou fericit. Nu credeam că o să mai pot să fiu vreodată fericit, dar mă înșelasem. Jungkook mereu mă făcea fericit.
- Da ai dreptate, am uitat. Ce să fac și eu, odată cu înaintarea în vârstă începi să uiți lucruri.
Ajung la casă și plătesc, dându-i drumul la mână.
Jungkook:
Mă întristez puțin. Mâna lui era caldă și îmi plăcea afecțiunea lui, așa că...
-Yoongi iar ai divorțat de mineee! spun eu destul de tare, tot magazinul auzind.
-Poftim? Ce vrei să spui? Nu aș divorța niciodată de tine, Kookie.
-Yay, ce bine.
Roșesc slab și îl iau în brațe uitându-mă la casier care zâmbea larg.
Yoongi:
- Kookie, așa mult ți-am lipsit? Mă cam sufoci cu toată afecțiunea ta, dar să știi ca nu îmi displace.
Jungkook era printre puținele persoane ale căror afecțiune nu-mi displăcea, ba chiar aveam nevoie de afecțiunea lui.
Îi zâmbesc înapoi casierului și îi întind banii. Iau pungile într-o mână, iar pe cealaltă i-o întind lui Jungkook așteptând să mă ia de mână.
Jungkook:
Zâmbesc slab și îmi împletesc degetele cu ale sale. Mă simțeam în siguranță cu el, parcă era fratele meu mai mare. Niciodată n-am avut unul, și chiar nu-mi displace.
Mă uit spre pungile pe care le cară.
-Dă-mi și mie o pungă.
- E ok, mă descurc. Nici nu sunt așa grele.
O ușoară stare de tristețe mă cuprinse și îl privesc în ochii. Nu ar trebui să se mai creadă atât de puternic, sunt sigur că și el are nevoie de ajutor, iar acum nu vorbesc doar despre pungile astea...
-Yoongi, te rog. Dacă nu-mi dai, divorțez.
-Jungkook, sunt doar niște pungi, mă descurc, ok?
-Divorțăm, gata. Eu iau copiii, spun eu râzând, dându-i drumul la mână.
- Nu mi se pare corect. Un copil va sta cu mine, iar altul cu tine. Așa este corect.
Râde și îmi dă o pungă.
- Poftim, căpos mai ești, Jungkook.
-Văd că ne-am înțeles.
Zâmbesc și îl iau iar de mână punându-mi capul pe umărul lui.
-Jungkook, să știi că mi-ai lipsit, mi-ai lipsit extrem de mult. Și ai reapărut în viața mea într-un moment în care aveam atâta nevoie de cineva, mulțumesc.
-Voi fi mereu aici, Yoongi, rostesc uitându-mă la el cu un zâmbet larg pe față.
-Îmi e greu să mai cred în mereu după ce mi s-a întâmplat. Dar important e că acum ești aici.
Oftez ușor, iar într-un final ajungem la hotel. Intrăm în camera, ne descălțam și punem pungile pe masa.
-Îți gatesc eu.
-E sushi, e deja făcut, deci nu te deranja.
-Crezi că o să îl mănânci simplu? Trebuie să îmi pun și iubirea pe acolo, îi zic făcându-i cu ochiul, zâmbind.
Yoongi:
Deschid caserola cu sushi și încep să mănânc. Chiar îmi era foame.
- Scuze, îmi e prea foame ca să mai aștept după iubirea ta. E bun și așa, fără iubire.
-Oh bine...
Se așează oarecum trist pe canapea oftând ușor.
-Tu nu mănânci? Sau te-ai supărat?
Mă așez lângă el pe canapea și încerc să îl hrănesc eu.
- Ia, trebuie să mănânci, și să știi e foarte bun.
Jungkook:
Fac bot și mă întorc cu spatele. Chiar nu mi-a plăcut gestul pe care l-a făcut. Eu voiam să îi ofer și iubirea mea, dar a refuzat-o, deloc drăguț...
Yoongi:
Îl întorc spre mine. Era așa drăguț. Mi se părea fascinant că după tot ce îi s-a întâmplat, după tot prin care a trecut, el nu s-a schimbat.
- Kookie, hai nu mai fi așa copil. Iartă-mă, nu am vrut să te supăr.
-Nu te iert asa, fără să faci ceva.
Își închide ochii și își ridică capul mai sus.
- Ok, spune-mi ce vrei să fac. Fac orice ca să mă ierți.
-Orice?
- Orice înseamnă orice, Jungkook.
Jungkook:
Zâmbesc scurt și mă uit în ochii lui cafenii.
Acum 11 ani noi doi am făcut o așa-zisă "capsulă a timpului". O cutie îngropată prin pădure, cu ceva amintiri sau mesaj pentru noi din viitor.
-Capsula timpului.
- Capsula timpului? Vrei să mergem să o dezgropăm acum?
Mă ridic, îmi caut în ghiozdan și scot capsula.
-Am dezgropat-o eu deja acum ceva timp, dar n-am apucat să mă uit. Voiam să te aștept, deoarece eram sigur că vei reapărea în viața mea.
-De ce erai atât de sigur? Sincer eu chiar credeam că o să rămân singur... nu știu, e ciudat că după atât de mult timp ești la fel de bun cu mine. Ești singura persoană care mi-a oferit vreodată atâta afecțiune și care a fost atât de bună cu mine, chiar îți sunt recunăscător. Cred că un lucru care m-a ținut în viață în tot acest timp a fost amintirea ta...
-Da, da, depresie, am înțeles. Hai să o deschidem.
Mă așez lângă el, râzând scurt. Trag aer în piept și o deschid. Acolo erau două scrisori și un pluș.
Pe una dintre scrisori scria Yoongi, iar pe alta Jungkook.
Yoongi:
Iau una dintre scrisori zâmbind.
- E așa ciudat că după atâta timp pot să recitesc scrisorile acestea. A și știi nu cred că sunt depresiv, doar că, în fine...
-După cum țin minte, ne-am scris reciproc.
- Da, nici nu mai știu ce ți-am scris sau mi-ai scris. Dar o să aflu acum.
Jungkook:
Zâmbesc și roșesc slab, deoarece eu țineam minte ceea ce scria în acea scrisoare, fiecare cuvânt...
Văd că începe să o citească, iar asta mă face puțin neliniștit. Sper că va înțelege că erau doar niște gânduri ale unui copil de 11 ani.
"Dragă Hyung din viitor,
Eu sunt Jungkook din trecut și vreau să știi că te iubesc. Îți mulțumesc că mi-ai fost alături în tot acest timp, chiar și atunci când copiii de la școală râdeau de mine. Tu ai fost prima persoană cu care m-am împrietenit și ai fost singura persoană care nu a râs sau nu și-a bătut joc de mine.
Hyung...nu știu dacă să îți zic sau nu, dar am sentimente ciudate pentru tine, nu știu ce simt acum, dar se simte ciudat. Îmi vine să te iau mereu în brațe și să te țin de mână așa cum o făceai tu. Sper că nu e ciudat... și ceea ce mai sper e că Jungkook din viitor să își păstreze sentimentele față de tine, pentru că ești un om extraordinar.
Îmi făceai inima să bată tare tare, și sper că încă o mai faci.
Te iubesc, hyung! "
Yoongi:
Zâmbesc, cuvinetele din scrisoarea lui erau cele mai frumoase cuvinte pe care mi le spusese vreodată cineva. Poate pentru că erau cele mai sincere și inocente gânduri pe care le citisem vreodată.
-Știi Jungkook din trecut mă iubea. Dar Jungkook tu acum, tu mă mai iubești? Probabil sentimentele tale pentru mine s-au schimbat, dar e normal.
Jungkook:
Roșesc și înghit în sec.
-Și dacă nu s-au schimbat...?
-Normal că s-au schimbat. S-au schimbat din clipa în care l-ai întâlnit pe Taehyung... dar e ok.
Îi dau un pumn ușor în umăr și râd scurt.
-Normal că alea s-au schimbat, dar noi tot căsătoriți suntem. Uite-te mai bine în plic.
Yoongi:
Mă uit mai bine în plic și văd că acolo era așa zisul "act al căsătoriei "
Zâmbesc ușor.
- Da, noi rămânem căsătoriți...acum citește tu scrisoarea de la mine.
Îmi zâmbește în timp ce deschide plicul și începe să citească.
"Dragă Kookie,
Îți mulțumesc că îmi ești prieten. Ești printre puținele persoane la care țin. Nici nu îți pot spune cât de fericit mă faci în fiecare zi. Ai cel mai frumos și sincer zâmbet din lume, așa că te rog nu uita să zâmbești, nu uita că sunt cel mai fericit când zâmbești. Cred că zâmbetul tău îi face fericiți pe toți din jurul tău și știi de ce?
Pentru că ești o persoană minunată, cu adevărat unică, să nu uiți acest lucru. sunt cea mai norocoasă persoană din întreg Universul pentru că tu îmi ești prieten.
Mulțumesc pentru tot, dragul meu prieten cu zâmbet adorabil de iepuraș. Și nu o să te uit vreodată, oricât timp ar trece tu vei rămâne mereu dragul meu Kookie.
Cu toată dragostea și sinceritatea, Yoongi."
Jungkook:
Zâmbesc roșind puțin, o lacrimă curgându-mi pe obraz. În acea perioadă Yoongi era singura persoană care mă făcea fericit. Cu acele cuvinte pe care le spunea, zâmbetul lui, probabil de aceea am început să-l plac atunci, pentru că eram atât de singur...
- Jungkook ești bine? A fost Yoongi din trecut prea sentimental? Scuze...
Fără să mai stau pe ganduri îi sar în brațe. Încep să plâng tare și zgomotos, fară să îmi pot controla lacrimile ce mi se scurgeau pe obrajii rozalii.
- Jungkook, te rog nu plânge...zâmbește pentru mine, încă îți ador zâmbetul, te rog să nu mai plângi.
-Dar sunt atât de fericit...
Zâmbesc printre lacrimi și-l strâng și mai tare.
-Atunci de ce plângi? De ce plângi dacă ești fericit? Jungkook, chiar mai poți să fii fercit după tot ce ți s-a întâmplat, chiar poți?
Mă desprind din îmbrățișare uitându-mă fix în ochii lui.
-Yoongi, eu mereu sunt fericit când sunt cu tine.
- Și eu simt la fel, sunt cel mai fericit când sunt cu tine.
Îmi zâmbește și mă sărută ușor pe frunte.
-Mă bucur că suntem din nou prieteni, Jungkook.
-Da, da, gata cu sentimentalismul. Hai să mâncăm, spun eu ștergându-mi lacrimile.
- Da, ai dreptate. E destul pentru seara asta.
Iau bețișoarele și încep să mănânc din sushi.
Yoongi își scoate telefonul privind ceasul de pe ecran.
- E destul de târziu. Cred că trebuie să plec. Dar oricum mâine vin să te iau, de mâine o să locuim împreună.
-Esti sigur că vrei să pleci? Cum ai spus și tu, e destul de târziu.
-Vrei să rămân?  Nu te deranjez?
-Să mă deranjezi? Tu?
- Da, eu, persoana mea.
-Nu mă deranjezi, prostule, spun râzând, uitându-mă la el.
-Cumva m-ai făcut prost? Kookie, respectă-ți hyungul, te rog frumos.
- Da, da, da bine. Îmi dau puțin ochii peste cap zâmbind.
-Păi, se pare că eu voi fi ghinionistul care va dormi pe canapea. Măcar să îmi dai o pătură. Nu vreau să mor de frig.
-Nu, e ok. Dorm eu pe canapea, poți să dormi tu în pat.
- Aș putea să fiu nesimțit și să te las să dormi pe canapea, normal aș face asta, dar în seara asta vreau să fiu drăguț cu tine, așa că îți voi ceda ție patul.
-Mmm...neeeh, m-am obișnuit să dorm pe canapea, serios. Dormi tu în pat, te rog.
Își dă ochii peste cap și se întinde pe canapea.
-Eu mă culc, să dea naiba să mă trezești, că nu știu ce îți fac. Noapte bună.
-Să dea naiba să mă trezești, că nu știu ce îți fac, nie nie, îl îngân eu.
Yoongi:
-O să mă prefac că nu te-am auzit, noapte bună. E trecut oricum de ora ta de culcare, plodule.
Îmi închid ochii și încerc să adorm. Cred că dormitul devenise un fel de hobby pentru mine. Tot ce aveam nevoie era un somn bun, atât.
Dintr-odată îl aud pe Jungkook cum începe să cânte tare doar pentru a mă trezi.
Doamne, care e problema lui?
Îmi pun perna în cap pentru a nu îl mai auzi.
-Jungkook, în morții tăi de copil retardat ce sufera de adhd și alte boli mintale enervante, doar lasă-mă să dorm.
Eram puțin răutăcios cu el, dar nimeni nu îmi deranja somnul, nimeni nu avea dreptul ăsta.
-Nu te las să dormi până nu te schimbi, boschetarule.
Mă ridic în capul oaselor frecându-mă la ochi.
-Tu chiar ești enervant copile. Iar boschetari să îi numești pe ceilalți plozi cu care îți pierzi timpul. Dă-mi ceva cu care să mă schimb.
-M... n-am
-Deci m-ai deranjat degeaba? Felicitări. Acum ești pe lista mea cu oameni pe care vreau să îi omor când nu se așteaptă. Eu mă culc, și vreau să faci liniște, nici nu vreau să îți simt prezența, bine.
Mă întind din nou pe canapea și încerc să adorm din nou.
Jungkook:
Mă pun pe marginea canapelei și mă uit în gol. Nu prea îmi era somn.
-Crezi ca mobila are sentimente?
-Crezi că îmi pasă? Ți se pare că par eu genul de persoană căreia să îi pese de sentimente?
-Știi, crezi ca l-a durut pe domnul copac când l-au tăiat pentru a face masa asta? Îi spun uitându-ma la micuța masa din lemn din fața mea.
-Crezi că îmi pasă. Acum lasă-mă să dorm!
-Dar...de mine îți pasă..? zic întorcându-mi privirea spre Yoongi.
- În general da, în momentul acesta îmi pasă doar de somnul meu. Mulțumesc, noapte bună.
-Vrei să dormi cu mine...?
- Eu vreau să dorm, atât, nu îmi pasă dacă dorm cu tine sau singur.
Iau o pernă de pe canapea și îl lovesc în umăr. Deja adormise, probabil chiar era obosit, mai bine nu îl deranjez. Mă ridic și mă duc în dormitor. Îmi caut în ghiozdan ceva cu care să mă schimb și după mă bag la somn.
Ziua aceasta a fost una lungă. Chiar mă bucur că am dat de Yoongi, a reușit să mă facă să mă simt mai bine, chiar aveam nevoie de el.