𝒫𝒽𝒾𝓁𝑜𝓅𝒽𝑜𝒷𝒾𝒶

𝒞𝒶𝓅𝒾𝓉𝑜𝓁𝓊𝓁: 28

Taehyung:
Când am deschis ochii și l-am văzut pe Jimin lângă mine dormind liniștit a fost puțin ciudat. Puțin ciudat, dar plăcut. I-am dat cu grijă la o parte mâna ce era peste brațul meu.
Mă ridic în capul oaselor privind drept înainte. În fața mea era doar un perete banal, dar m-am uitat la el fără să îmi schimb obiectivul vizual timp de minute bune. Eram cu Jimin și eram fericit să fiu cu el, dar nu puteam să nu mă gândesc la Jungkook. Voiam să știu ce făcea, dacă era bine. Voiam să îi aud vocea. Diminețile în care mă trezeam lângă Jungkook și îl priveam cum dormea îmi erau  încă întipărite în minte. Îmi plăceau acele dimineți de care nu voi mai avea parte și probabil îmi vor lipsi prea mult. Erau perțioase, el era atât de prețios, iar eu meritam ceva atât de perțios.
Îmi întorc privirea spre Jimin care încă dormea și zâmbesc. Bunătatea și înțelegerea pe care mi le oferise erau copleșitoare și neprețuite. Jimin era chiar o persoană specială, dar aș fi fost în stare să îl iubesc așa cum trebuia? Niciodată nu am iubit fără să rănesc. Nu eram în stare să iubesc sau poate Jimin putea să mă învețe, poate pe el nu urma să îl rănesc.
Îi dau firele blonde de pe frunte și i-o sărut ușor ca să nu îl trezesc, dar din nefericire pupicul meu îl trezise.
Se ridică părând mai mult adormit decât treaz. Încet își deschide ochii larg, genele lungi atingându-i ușor pleoapele.
Nu îmi spune nimic, nici măcar un "Bună dimineața" În schimb mă privește și mă sărută pe vârful nasului.
Jimin:
Chiar dacă mai voiam să dorm, ceva mă trezește. Un dulce pupic îmi face dimineața mai bună. Am dormit atât de bine lângă el. Era prima oară când mă trezeam lângă cineva după foarte mult timp.
Cred că a avut parte de multe dimineți ca acestea cu Jungkook... Oare s-a simțit inconfortabil cu mine in pat? Dacă nu a dormit toată noaptea din cauza mea?
-Ai dormit bine?
-Da, am dormit bine. Îmi pare rău că te-am trezit. Dacă vrei poți să mai dormi.
Dau din cap și îmi întind brațul spre noptieră ca să îmi iau telefonul. Voiam să verific cât era ceasul , dar ceea ce îmi atrage atenția sunt niște apeluri pierdute de la Yoongi, foarte multe apeluri urmate de un mesaj, un simplu mesaj precum "azi vin la tine"
Tae era încă la mine acasă... Ce ar trebui să fac? Să îl ascund pe Taehyung în dulap? Nu puteam să fac asta, era prostesc. Mă încrunt la ecranul telefonului și după îl arunc pe pat.
-E totul în regulă? Te caută Yoongi, nu?
-Da...și vrea să vină la mine.
-Și nu vrei să mă găsească aici. Păi atunci cred că o să fac o mică plimbare. Dar Jimin,  nu e în regulă să îl minți.
-Nu îl mint, tu nu o să fii acasă și nu ascund nimic.
-De ce nu o termini cu Yoongi dacă nu simți nimic pentru el? De fapt nu e treaba mea, faci ce vrei. Dar atât timp cât ești cu el nu o să fie nimic între noi, ești conștient de asta, nu?
-Asta o să fac pentru tine azi, o să o termin cu Yoongi.
-Dacă o faci pentru mine atunci nu o mai face. Ar fi mai bine dacă ai începe să faci lucruri pentru tine și nu pentru alții. În fine, când pleacă Yoongi să mă suni. Eu o să ies.
-Taehyung, fac asta pentru mine în primul rând. Fac asta pentru că te iubesc și vreau să fiu cu tine. Dar tu vrei să fii cu mine?
-Poate. Eu vreau ceea ce vrei tu.
Doar îl priveam cum se pregătea să iasă, fără să îmi pot lua ochii de pe el. Pleacă fără să îmi spună nimic, iar eu nu nici nu am îndrăznit să îl întreb unde se ducea.
Așteptam ca Yoongi să vină, așteptarea s-a simțit ca cele mai lungi minute din viața mea. Nu aveam de gând să pun capăt relației mele cu Yoongi, dar Taehyung nu trebuia să afle asta. Aveam nevoie de Yoongi, aveam nevoie să aflu adevărul pentru Taehyung. Dar chiar dacă făceam toate astea pentru el, chiar dacă îl iubeam el urma să se întoarcă tot la Jungkook, nu? Chiar puteam să fiu împreună cu Taehyung?
Yoongi:
Mă rugam să nu fie nimic între Taehyung și Jimin. Mă rugam să nu îi găsesc împreună. Voiam să cred că eram doar paranoic, iar Jimin mă iubea la fel de mult precum o făceam și eu. Nu puteam să îmi mai văd viața fără el în ea.
Apăs de două ori pe sonerie. Nu a trebuit să aștept prea mult în față ușii pentru că Jimin mi-a răspuns imediat. După ținuta sa puteam să îmi dau seama că nu se trezise de prea mult timp. Părul blond îi era ciufulit și încă era îmbrăcat în hainele în care dormis.
-Te-am trezit?
-Yoongi!
Mă ia strâns în brațe, iar eu îmi las capul peste umărul lui. Îmbrățișările lui erau atât de calde , atât de prețioase pentru mine. Îmi lipsise, îmi lipsise atât de mult. Dacă înainte să ajung la el îmi făceam atât de multe griji în clipa în care m-a îmbrățișat toate au dispărut în mod subit.
-Mi-ai lipsit Jimin. De ce nu mi-ai răspuns, de ce nu ai dat un semn de viață? Chiar mi-am făcut griji.
-Am fost la academie, a fost extrem de obositor și am vrut să am o zi liberă. Tu ce mai faci? Ești bine?
Jimin rupe îmbrățișarea și mă duce în sufrageria sa ținându-mă de mână.
Nu aveam de ce să nu îl cred pe Jimin. Nu m-ar fi mințit, nu? Dar era așa ciudat că fix în ziua în care Taehyung s-a certat cu Jungkook el nu mi-a răspuns, nu mi-a spus nimic.
-Și nu ai putut să îmi dai măcar un mesaj Jimin?
-Am fost atât de obosit Yoongi...îmi pare rău. Cum pot să mă revanșez?
Nu puteam să fiu supărat pe el. Nici nu eram. Eram doar îngrijorat, îmi era frică că îl pierdeam.
-Jimin tu mă iubești, nu?
Își strecoară cu grijă degetele prin părul meu și îmi oferă un scurt sărut pe buze. Asta însemna un da, nu? Însemna că mă iubea?
-Mă mai și întrebi? Tu ce ai mai făcut zilele astea?
Îmi zâmbea, iar eu mă topeam după zâmbetul lui. Mă făcea atât de fericit. Mă simțeam ca în al nouălea cer când eram cu el.
-M-am gândit la tine și ți-am dus dorul.
Îl trag spre mine și îmi lipesc buzele de ale lui într-un sărut lacom. Îmi fusese dor să îl sărut. Nu voiam să mai existe zi în care să nu pot să îi simt gustul dulce al buzelor sale.
Rupe sărutul, dar fără să se îndepărteze prea mult. Distanța dintre noi era minusculă, aproape inexistentă. Mă privea fix în ochi iar privirea lui îmi dădea fiori reci. La scurt timp mă sărută. Îi lipsisem la fel de mult precum îmi lipsise el? Îmi pun mâinile în jurul gâtului său și îmi închid ochii bucurându-mă de fiecare senzație pe care mi-o oferea gustul buzelor sale.
Rupe sărutul, mult mai repede decât aș fi vrut. Aveam nevoie de mai mult. Voiam să îl sărut, dar acesta îmi sărută gâtul ca după să își înfigă ușor dinții în pielea mea. Am gemut încet când am simțit cum încet dinții lui pătrundeau în pielea mea. Începe să sugă porțiunea gâtului meu care era acum plină de saliva lui.
Buzele lui îmi părăsesc gâtul, iar asta mă făcea să tânjesc după mai mult.
Îmi mușc buza înferioară, iar după îl trântesc ușor pe canapea așezându-mă peste el.
Încep să îi sărut gâtul asigurându-mă că nu îmi scapă un loc. Îmi strecor mâinile pe sub tricoul lui mângâindu-i abdomenul bine definit. Îi dau tricoul jos și încep să cobor din ce în ce mai jos cu săruturile.
Jimin:
Îmi mușc buza inferioară pentru a nu scoate sunete prea puternice. Se simțea atât de bine, corpul meu se simțea atât de bine datorită buzelor lui.
Cum putea Yoongi să îmi ofere atâta plăcere? Mă excita, mă făcea să vreau mai mult, dar nu puteam să fac asta, nu puteam. Nu eram cu Taehyung, dar simțeam ca i-aș fi greșit dacă aș fi lăsat ca între mine și Yoongi să se întâmple ceva mai mult.
Îl apuc de tricou și îl împing încet de pe mine dându-i de înțeles că voiam să înceteze.
-Jimin te simți bine? mă întreabă confuz.
-Nu prea am chef azi, știi nu mă simt prea bine. Te superi?
-Nu, e în regulă. Nu am de ce să mă supăr. Tot ce vreau e să te simt aproape, nimic mai mult.
Își lasă capul să cadă peste pieptul meu și își strecoară degetele între ale mele.
-Chiar îmi pare rău, ți-am stricat tot cheful? Adică putem să continuăm dacă vrei.
Mă jucam cu părul lui moale și negru.
-Nu, nu e în regulă. Nu am venit pentru asta. Am venit doar ca să stau cu tine.
-Mă bucur!
Taehyung:
Mă plimbam fără să știu încontro mă duceam, dar îmi plăcea mai mult așa. Îmi plăcea să mă plimb fără să vreau să ajung nicăieri. Era o zi frumoasă, soarele strălucea, iar cerul era mai senin ca de obicei. Priveam cerul, mă uitam cum norii se îndepărtau și lăsau ca soarele să strălucească, era măreț, îl vedeam ca ceva măreț. Când eram mic mereu am vrut să privesc direct soarele, chiar și acum când eram deja adult mă întrista faptul că nu puteam să îl privesc direct, poate era prea măreț.
Eram singur, dar spre surprinderea mea nu simțeam nostalgie, eram bine. Eram liniștit.
Mă gândeam cum se simțea Jungkook. Oare plângea? Sau poate era încă nervos. Eu voiam doar ca și el să se bucure de o zi așa frumoasă, să privească cerul albastru și să zâmbească. Nu mai eram supărat pe el, dar chiar și așa știam că nu mai voiam să fiu cu el, sau chiar dacă voiam nu mai puteam să fiu cu el, dar era în regulă, sigur era mai bine așa.
Decid să îl sun. Doream să știu cum se simte și să îi spun că e mai bine să o luăm pe drumuri separate, să găsim altundeva fericirea.
-Alo?
Eram surprins că mi-a răspuns. Părea și el surprins că l-am sunat.
-Îmi pare rău că am reacționat așa. Cum te simți? Unde ești?
-Îmi pare rău că ți-am rup pozele cu Hwa-Young, sunt bine, tu cum mai ești?
-Te iert, dar doar dacă și tu mă ierți pentru cum am reacționat. Eu sunt bine, cred. E o zi frumoasă azi. Ai văzut ce culoare frumoasă are cerul? Parcă nu a mai fost de mult timp atât de senin. Aproape uitasem cât de frumos e cerul zilei.
-Te iert. Când mă uit la cer îmi aduc mereu aminte de tine. Senin...
-Îți mulțumesc că te gândești la mine. M-am gândit mult la tine azi, Jungkook. Crezi că am putea să ne vedem cândva? Aș vrea și cred că trebuie să clarificăm lucrurile între noi.
-Îmi este dor de tine.
-Atunci hai să ne vedem. Mi-ar plăcea să te văd.
Eram confuz, știam că dacă ne vedeam trebuia să îmi iau rămas bun, dar eram pregătit să o fac? Cum îl răneam mai mult, dacă plecam sau rămâneam?
-Azi. Hai să ne vedem azi. Să privim cerul împreună.
-Ar fi minunat dacă aș putea să privesc cerul cu tine azi.
Jungkook:
Azi chiar aveam de gând să privesc cerul cu Taehyung. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat între noi doi, ca și cum nu ne-am fi certat, ca și cum el nu ar fi plecat.
Nu credeam că o să mă sune, credeam că era așa supărat pe mine încă nu mai voia să îmi vorbească. Ce l-a făcut să se răsgândească? Ce l-a făcut să vrea să mă vadă? Mi-a spus că nu merit iubirea lui, mi-a spus că nu merit nimic. Cuvintele lui m-au rănit, m-au rănit atât de tare încât Îmi era frică, frică să îl mai iubesc. Îi păsa de mine, voia să ne împăcăm, nu? Mă iubea, nu? Sau nu o să mă mai vadă cum mă vedea înainte? Mă mai iubea cum îl iubeam și eu?
Îmi era frică să îl mai iubesc pe Kim Taehyung. Yoongi-hyung chiar dacă îl ura pe Tae, accepta că eu îl iubeam. Era o persoană așa bună. Mereu a încercat să îmi fie alături, mereu m-a ajutat când mi-a fost greu. Era minunat și nu voia să îl dezamăgesc, dar o făcusem când am ales să îl iubesc pe Taehyung?
Îmi iau geaca pe mine și plec,  plec să îl văd pe el. Pe cel care îmi făcea zilele mai frumoase. Mă îndreptam spre parcul unde a începu totul, parc  care îmi trezea amintiri bune alături. Era locul în care ne-am întâlnit.
Simt cum o lacrimă îmi cade pe obraz când îl văd. Nu eram trist, ci doar nostalgic.
Capul îi era pe spate, ațintit spre cer, ochii îi erau închiși, zâmbea. Nu credeam că poate să mă facă să mă simt așa, atât de îndrăgostit.
-Taehyung!
Taehyung:
Deja Vu, aveam o senzație de deja vu. Totul îmi părea atât de familiar încât pentru un moment am crezut că retrăiesc o amintire.
Prima dată când m-am întâlnit cu Jungkook a fost în același parc în care mă aflam. Tot în acest parc a fost pentru prima dată când l-am rănit, când l-am sărutat doar ca după să îi spun că nu putem să fim împreună. Urma ca povestea noastră să se sfârșeasca fix în locul unde a început? Da, pentru mine era momentul și locul perfect. Nu mai puteam să îi prelungesc suferința lui Jungkook, era mai bine să pun capăt definitiv relației noastre.
Îmi deschid ochii, el era în fața mea și îmi zâmbea. Era un zâmbet mic ce îmi părea puțin trist.
-Îmi place când îmi strigi numele.
Îi zâmbesc când îi spun asta. Îmi plăcea atât de mult vocea lui, vocea lui ce era atât de calmă și caldă, era  angelică. Încât de prima dată când i-am auzit vocea parcă m-am îndrăgostit de ea. Urma să îmi lipsească să îmi aud numele rostit de el.
Nu îmi spune nimic, ci mă apucă de încheietură și mă ridică de pe bancă.
Își pune mâinile peste obraji și preț de câteva secunde doar mă privește. Voiam să spun ceva, să rup tăcerea, dar nu am apucat, sărutul lui m-a oprit. Erau puține momentele în care Jungkook mă sărutase. Aveam impresia că mereu doar eu am început fiecare sărut, iar el doar a răspuns.
Îmi închid ochii, voiam să îmi rămână întipărit în minte acel sărut, acel ultim sărut probabil. Voiam să îi rețin gustul buzelor, să rețin fiecare senzație. Era trist, era trist că trebuia să îl părăsesc. O parte din mine nu voia asta, dar nu mai voiam să fiu egoist, voiam să fac ceea ce era corect și mai bine pentru el.
Rupe sărutul și cu un glas trist, îmi șoptește:
-Îmi pare rău.
Chiar îi părea rău, Jungkook era mereu sincer, iar mereu am apreciat asta la el. Pur și simplu nu îl vedeam capabil să mintă, iar fiecare intenție a lui era inocentă. Era special, în ochii mei era special și prețios și eram fericit că am putut să iubesc și să fiu iubit de o persoană ca el.
Îl iau în brațe și îi spun:
-Și mie îmi pare rău. Îmi pare rău pentru ce ți-am făcut. Ți-am făcut mult rău, nu?
-Nu ai făcut nimic mai mult decât să îmi arăți ce înseamnă iubirea.
-Tu chiar crezi că așa e iubirea? Dacă e iubire atunci nu ar trebui să doară. Jungkook știi că nu sunt bun pentru tine, nu? Știu că ești conștient de tot răul pe care ți l-am făcut. Încă de la început te-am rănit. Nu sunt o persoană bună pentru tine, nu sunt o persoană bună în general. Nu mai vreau să te rănesc doar pentru fericirea mea. Iubirea noastră e toxică, nu îți face bine și e doar vina mea.
Simt cum câteva lacrimi mi se scurg pe obraji, eram atât de supărat că am distrus o iubire ce putea să fie sinceră și frumoasă. Era deja prea târziu că să o salvez. Nu eram în stare să iubesc, eram stricat, iar Jungkook nu mă putea repara.
-Cum adică? Tu nu mă iubești? Deloc? Tae, tu ești persoana care îmi face viața mai frumoasă! Te iubesc, nu poți să mă lași singur. Îmi este frică să mai iubesc. Îmi este frică să te mai iubesc!
-Jungkook, nu îți fac viața mai frumoasă, ba din contră. Trebuie să vezi adevărul, să înțelegi că îți e mai bine fără mine. Știu că o să ajungi să mai iubești, o să iubești și o să fii iubit. Vei fi fericit, dar fără mine. După ce a murit Hwa-Young am crezut că nu o să mai pot să mai iubesc vreodată, dar după ai apărut tu, ai apărut întâmplător în viața mea, iar eu m-am îndrăgostit de tine. Te iubesc Jungkook, dar nu așa cum trebuie, nu sunt în stare. Pentru că te iubesc o să plec. Sper să te vindeci și să întâlnești pe cineva care nu te va face să îți fie frică să iubești. O să înțelegi într-o zi de ce să te părăsesc a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut pentru tine, știu că o vei face.
Plângea și era doar din cauza mea. Plângea, iar eu doar îl priveam, îl priveam ca un idiot. Am început și eu să plâng iar printre suspine i-am spus.
-Aș vrea să rămân, dar nu pot. Sper să îți găsești fericirea. Mulțumesc că m-ai iubit Jeon Jungkook chiar dacă nu ți-am meritat iubirea. Chiar îți mulțumesc.
Am plecat fără să mă uit înapoi. Cu fiecare pas pe care îl făceam simțeam cum inima mă durea mai tare. Voiam să mă întorc la el, să îl iau strâns în brațe.  Fără Jungkook ce urma să fac? Unde ar fi trebuit să merg? Unde îmi era locul?
De ce simțeam că nicăieri nu ar fi fost locul meu, nici la Jimin, nici la fratele meu, nici măcar în casa în care am copilărit nu mi-aș fi găsit locul. Am crezut că locul meu era lângă el, lângă Jungkook, dar m-am înșelat. Unde aș fi putut să îmi găsesc liniștea? În brațele lui Jimin oare? Mereu știa ce să spună, mereu mă făcea să mă simt bine, dar era locul meu lângă el? Nu era greșit să mă duc la el. Nu eram ipocrit? Oare era încă cu Yoongi? Puteam să mă întorc la el? Voiam doar să stau cu el și să facă să doară mai puțin, să îmi spună:"Taehyung, ai făcut ce trebuia. Jungkook o să fie mai bine acum."
Îmi scot telefonul și îl sun temător.
-Da? Taehyung, ești bine?
-Pot să mă întorc? Pot să stau cu tine până o să mă simt mai bine, nu?
-Normal că poți! Scuze că nu te-am sunat, am ațipit puțin.
-A fost obositor să stai cu Yoongi, nu? Mă întreb ce ați făcut.
-Chestii...plictisitoare. Nu a reacționat așa rău. A fost supărat și a plecat.
-Te aș crede dacă nu l-aș cunoaște pe Yoongi. Nu te ai despărțit de el, așa-i? Doar ca să știi eu m-am despărțit de Jungkook. 
-Te aștept acasă.
Faptul că nu s-a despărțit de Yoongi mă enerva la culme. Știam că nu o făcuse. Era împosibil ca Yoongi să nu reacționeze rău la despărțire. Trebuia să fie rănit, trebuia ca Jimin să îl fi rănit.
De ce? De ce mereu eu suferam, iar Yoongi era bine? Era nedrept, atât de nedrept.
Mi-am șters lacrimile provocate de frustrare. Nu puteam să îl las pe Min Yoongi să fie fericit, dacă nu eram fericit atunci nici el nu avea dreptul să fie. Voiam să i-l iau pe Jimin așa cum el mi-a luat-o pe Hwa-Young, pe Jungkook. Îmi doream să se simtă așa cum m-am simțit eu când ea l-a ales pe el, să se simtă neiubit și păcălit.
Nu mai avea rost să plâng, nu mai voiam să fiu eu cel care plângea, ci Min Yoongi. Voiam să sufere atât de mult încât să ajungă să vrea să moară.
Ușa de la intrare era deschisă. Uitase să o închidă sau o lăsase deschisă pentru mine?
-Jimin, am ajuns. Unde ești?
Îl strig sperând că o să îmi răspundă și o să îmi fie mai ușor să îl găsesc.
-În sufragerie, se aude vocea lui.
Îl găsesc pe canapea învelit cu o pătură. Aproape am crezut că dormea, dar după mi-am amintit că mi-a răspuns când l-am strigat.
Mă așez pe vine în fața lui și îmi trec degetele prin părul lui răvășit.
-Ți-am lipsit, Jimin? îl întreb cu un mic rânjet în colțul gurii.
-Mhm, îmi pare rău că treci prin asta, ești bine?
-Așa rănit par? Ai dreptate, chiar sunt foarte supărat. Și ce mă supără și mai tare e că nu pare că ți-am lipsit. Demonstrează-mi că ți-am lipsit Jimin, te rog.
Nu spune nimic, doar îmi face loc lângă el pe canapea și ridică pătura pentru a mă așeza.
-Mă duc în dormitor. Te las să admiri pereții sufrageriei în continuare, îi spun răzând ironic.
Înainte de a pleca mă așez în genunchi lângă canapea și îl sărut.
După ce rup sărutul Jimin mă trage de bluză pentru a fi mai aproape de el.
-De ce în cameră și nu aici cu mine?
-Dar nu ți-am spus ce vreau să fac în dormitor. Poate nu pot să fac ceea ce vreau aici cu tine pe canapea, nu?
-Ce vrei să facem în dormitor?
-Să facem? Dar am pomenit ceva de tine? Am spus că mă duc în dormitor, iar pe tine te las aici.
-De ce vrei să mă lași singur? Parcă voiai să îți arăt cât de mult mi-ai lipsit...
-Am plecat. E alegerea ta dacă mă urmezi și îmi arăți ceea ce vreau sau rămâi aici.
-Atunci rămân aici.
-Din răspunsul tău o să înțeleg că nu ți-am lipsit. Probabil ți-a plăcut mai mult compania iubitului tău, adică fostului tău iubit, îl tachinez pe un ton jucăuș.
-De ce vrei așa mult în dormitor?
-Dar tu de ce vrei atât de mult să nu mă duc?
-Du-te.
-Bine, oricum mă duceam și fără să-mi spui tu.
În timp ce urcam scările mă întrebam ce naiba voiam să fac în dormitor? Chiar nu aveam idee. Nu aveam un plan, de fapt niciodată nu aveam un plan. Doar mă întrebam dacă Jimin urma să vină după mine sau nu. Dacă venea atunci ce urma să fac? Și dacă nu venea ce făceam? Mă întorceam la el sau încercam să adorm?
Mă duc până la fereastră. Încă mai era lumină afară, dar nu pentru mult timp, nuanțele de portocaliu și roz ale cerului mă făceau să îmi dau seama că soarele urma să apună, ziua era pe sfârșite.
Tresar când îi simt mâinile în jurul taliei mele. Îi simt trupul cald lipit de al meu, iar inima începe să îmi bată mai tare. Își lasă capul să cadă peste umărul meu.
-Nu credeam că o să vii să fiu sincer.
-M-am ridicat pentru că îmi place să te strâng în brațe. Îmi place atât de mult.
-Nu te cred.
Îi dau mâinile la o parte și mă întorc pentru a-i putea vedea fața.
-Nu te cred chiar deloc Park Jimin.
Îl trântesc pe pat așezându-mă peste el. Îl apuc de încheieturi pentru a fi sigur că nu era capabil să se miște prea mult. Îmi aplec capul spre el lipindu-mi fruntea de a lui.
-Poți să mă strângi mai tare?
Rânjetul lui m-a făcut să roșesc ușor.
-Nu, ce, Yoongi te strânge mai tare? îl întreb dându-i drumul la mâini, simțindu-mă puțin panicat.
Mă dă jos de pe el ajungând peste mine. Îmi înghit saliva încercând să fac cumva să mă ridic, dar în doar o fracțiune de secundă mă apucă de ambele încheieturi. Eu eram cel care nu mai putea să se miște. Mi se părea amuzanta situația, atât de amuzantă că încep să râd încet. De la a fi panicat am ajuns să mă simt amuzat.
-Vrei să îți arăt cum mă strânge Yoongi?
Mă strânge mai tare, atât de tare încât din pricina durereii pe care nu o suportam îmi mușc buza inferioară.
Durerea ce mi-o provocam singur mă făcea să uit de cea provocată de strânsoarea lui.
-Dacă așa te strânge Yoongi atunci vreau să te anunț că nu îmi place. Ar trebui să fie mai gentil, nu crezi?
-Vrei să fiu mai gentil?
Îmi ia mâna dreaptă și și-o duce la buze pentru a-mi săruta încheietura.
-Nu contează. Vreau să fii cu mine așa cum ești cu Yoongi. Fă ceea ce vrei tu, poate așa o să te desparți de el pe bune.
Jimin:
Un mic zâmbet îmi apare în colțul gurii. Încep să îi desfac rând pe rând nasturii de la cămașă. Când ajung la al treilea nasture mă năpustesc asupra buzelor lui lacom. Limba mea pusese stăpânire asupra gurii salez
Rup sărutul umed, lasând salivă peste buzele sale. Când Taehyung își ridică capul pentru a începe altul îmi pun arătătorul peste buzele lui. Îmi strecor degetul în cavitatea lui bucală. Îl plimb preț de câteva secunde prin gura sa apoi îl scot și ling saliva de pe el. Se simțea atât de dulce.
Mă privea cu ochii mari. Privirea lui inocentă mă excita și mai mult. Mă făcea să îl vreau și mai mult. Voiam să îmi aparțină.
Îmi plimb mâinile peste trupul său cald care tremura sub fiecare atingere pe care i-o lăsam.
Încep să îi plasez săruturi pe abdomen fără să ratez un loc.  Îmi plimb limba peste parte de dedesubtul coastelor din dreapta, iar apoi iau pielea din acea zonă în gură și încep să o sug. Un mic sunet ies din gura sa, voiam să aud mai mult, voiam să îl aud cum îmi strigă numele și îmi cere mai mult. Îmi înfing puțin dinții, pentru a lăsa un semn în urmă. La contactul dinților mei cu pielea sa, Taehyung scoate un mic țipăt, mai mult în șoaptă. Poate exagerasem puțin. Trebuia să fiu mai blând cu el?
-Cum îți place să fii atins?
-Nu știu, nu contează.
Nu era răspunsul la care mă așteptasem, iar nesiguranța cu care îmi răspunse mă făcea și pe mine nesigur. Voiam să îi placă, voiam să fiu sigur că îl plăcea, că îl satisfăceam.
-Vreau să fie special...nu trebuie să fac nu mai ce vreau eu. Trebuie să îți placă și ție.
-Dar nu contează. Ți-am spus să faci ce vrei tu. Fă ceea ce îi făceai lui Yoongi. Dacă ție îți place atunci și mie îmi place. Orice ai vrea să faci e în regulă.
Orice voiam să fac? Chiar era în regulă să fac tot ce voiam, să mă las dus val?
Îi dau cu grijă cămașa jos și îi sărut umerii. Încep să îi mângâi spatele. Pielea lui era atât de fină, atât de caldă, se simțea atât de bine, de fapt se simțea mult prea bine.
Îmi era greu să cred că era, că Taehyung era în sfârșit al meu pentru un moment. Chiar se întâmpla asta? Eram emoționat, atât de emoționat încât începusem să îmi simt gâtul uscat și să îmi aud bătăile inimii. Nu voiam să fac ceva greșit, voiam să mă asigur că îi plăcea, că va fi la fel de special pentru el precum era pentru mine. Voiam să nu uite aceea seară, să nu îmi uite atingerile, săruturile.
Îmi cobor mâna încet până la cureau lui, curea pe care o desfac cu puțin efort doar dintr-o mișcare.
Las cureaua pe pat lângă mine, îi iau mâinile, îi le împreunez, iar după le sărut.
-Te iubesc mult Taehyung, mărturisesc după ce îmi dezlipesc buzele de încheietura sa.
Observ cum obrajii lui prind culoare.Îl sărut în timp ce iau cureaua și îl leg de mâini cu ea. Nu o strâng atât de tare încât să îl doară, dar destul de strâns încât să nu își poată mișca mâinile.
Privirea lui de cățeluș mă făceau să mă întreb dacă era bine sau nu ce făceam, dacă îi plăcea sau nu. Mă pierdeam în ochii lui ce părcă sclipeau atunci când mă privea, iar inima îmi bătea mai tare.
-Putem să ne oprim oricând vrei tu.
-Nu vreau să ne oprim. Te rog continuă.
Micul zâmbet timid pe care mi l-a oferit m-a făcut să fiu mai sigur. Îi dau mâinile peste cap presându-mi între timp buzele peste ale sale într-un sărut umed și adânc. În timp ce îl sărutam îmi dau jos atât pantalonii cât și boxerii. Lipsa aerului m-au făcut să rup sărutul, dar nu a durat mult timp până când buzele mele să se unească cu ale lui din nou într-un sărut pasional, plin de dorință.
Îmi răspundea la sărut parcă la fel de pasional și dornic.
Îl atingeam cu grijă, de parcă ar fi fost cel mai fragil și prețios lucru pe care mâinile mele l-au simțit vreodată.  Iar atingerile mele tandre coborau din ce în ce mai jos.
-Sigur îți dorești asta? rup sărutul pentru a mă asigura încă o dată că Taehyung se simțea bine și că voia să continui.
-Da, chiar îmi doresc asta.
Îi sărut coapsele, iar după le așez în jurul taliei mele, el încrucișându-le.
Îi las boxerii în jos, sperând că degetele mele se simțeau bine peste pielea sa.
-Te iubesc Taehyung, te iubesc cum nu am am mai iubit pe nimeni vreodată, să nu uiți asta.

A/n: Îmi pare rău că postez după atât de mult, doar că am avut multă treabă atât eu cât și cealaltă persoană cu care scriu această carte!