𝒫𝒽𝒾𝓁𝑜𝓅𝒽𝑜𝒷𝒾𝒶

𝒞𝒶𝓅𝒾𝓉𝑜𝓁𝓊𝓁: 6

Namjoon:
-Și mie mi-ai lipsit, piticanie. Chiar foarte mult.
Zâmbesc și îi mângâi părul.
Îmi fusese atât de dor de el, de zâmbetul lui. Dar în ultima vreme Taehyung nu prea mai zâmbea, se comporta puțin ciudat. Era în lumea lui, atât de pierdut. Ce se întâmpla oare cu el? La ce se gândea? Aș fi vrut să îl văd mai fericit, să îl văd zâmbind mai des.
Taehyung:
Îmi închid ochii pentru a îmi întipări în minte bine acest moment. Mă simțeam de parcă încă eram un copil, simțeam de parcă Namjoon nu plecease vreodată, de parcă fusese mereu acolo lângă mine, exact ca atunci când eram mici. După puțin timp îmi deschid ochii privindu-l și zâmbindu-i. Era pentru prima dată după mult timp în care simțeam că zâmbesc cu adevărat.
- Hyung, nu sunt o piticanie, sincer să fiu cred că chiar am mai crescut puțin.
- Pe lângă mine, da. Acum hai să mâncăm , mor de foame.
Nu era adevărat, nu eram o piticanie, eram doar cu vreo 2 centrimetri mai pitic decât el, cred.
- Ok, păi alege tu unde vrei să mâncăm.
- Oh, abia am venit și eu înapoi în Seoul și vrei să aleg eu?
- Da...
Nu putea să fi uitat Seoulul atât de repede. Și nici nu aveam idee unde am fi putut să mergem să mâncăm, nici nu îmi era foame. Dar îmi este vreodată foame? Nici nu îmi pasă ce mănânc, dacă mănânc, nu prea îmi pasă de nimic...
- Azi mergem unde vrei tu.
- Eu vreau să merg unde vrei tu.
- Bine, bine, îți gătesc eu și gata.
- Vrei să mă otrăvești?
- Hei, nu gătesc atât de rău...
Adevărul era că gătitul lui Namjoon era chiar ok, acceptabil, doar îl tachinam puțin.
- Ba da hyung... mai bine comandăm ceva.
-Bine, bine. Comandăm de pe Panda Express, e ok?
- Da, da, da.
Adoram Panda Express, mâncarea de acolo era atât de bună. Cred că Namjoon a sugerat să comandăm de acolo pentru că știa cât de mult îmi plăcea mâncarea de acolo.
Îmi zâmbește și dintr-odată mă ia în cârcă.
- Stai bine?
Îmi las capul pe umărul lui Namjoon.
- Poți să mă lași jos, adică stau bine, dar nu sunt prea greu? Poți să mă cari?
-Poți să taci odată? Hai acasă, mor de foame.
- Bine, o să tac până când ajugem acasă.
Îmi închid ochii și adorm. Eram puțin obosit, nu prea am putut să dorm bine în ultimele nopți.
Jungkook:
De la casă îi observ pe cei doi plecând. Par...destul de apropiați...în fine. Dar de ce erau atât de apropiați?
-Jimin, vino puțin.
- Da, Kookie s-a întâmplat ceva?
- Crezi că cei doi...eh nu contează.
Chiar numai conta, ce importanță avea relația dintre cei doi? Nici nu mă interesa.
- Oh, iar ești gelos? Chiar nu îți poți lua gândul de la el?
- Hm, gelos? Adică?
Poate că eram gelos, îl plăceam pe Taehyung extrem de mult, dar oricum nu mai aveam nicio șansă...
- E așa evident că ești gelos... Kook spune-mi adevărul.
Mă uit în ochii lui Jimin și îi zâmbesc:
- Nu-i nimic, pisoiaș.
- Ești sigur? Mă întreabă mângâindu-mi părul.
Cum să nu fie nimic? Cum să fie totul bine? Nu, Jimin este ceva... Eu îl plac pe Taehyung, nu pe tine, iartă-mă, nu am vrut să se ajungă aici, nu vreau să te rănesc.
-Da puișor.
Mințeam, uram să mint, mai ales pe Jimin, dar nu aveam altă opțiune din păcate...
Taehyung:
-Tae, am ajuns acasă. Hei, ai adormit?
Glasul lui Namjoon mă trezește.
-Am ajuns? Îl întreb frecându-mă la ochi.
-Da, am ajuns. Dacă îți e somn comandăm mai târziu.
- Dar ție îți e foame, mâncăm acum. Mă dau jos din cârca lui și mă trântesc pe canapea.
- Hyung, pot să te întreb ceva?
-Da, sigur, mă poți întreba orice.
Se așează langă mine.
- Ție chiar ți-a fost dor de mine?
De ce i-ar fi fost dor de mine? De ce m-a căutat în tot acesti timp? De ce îi pasă de mine? Nu meritam nimic din toate acestea.
-Normal, prostutule. De ce spui tot felul de prostii?
- De ce ți-a fost dor de mine , hyung? De ce îți pasă de mine? De ce nu pleci și gata... simt că nu merit pe nimeni, că trebuie să fiu singur.
Îl privesc în ochii și încep să plâng. Aș fi vrut să mă fi putut controla.
-Taehyung! Puișor, ce ai?
Mă strânge în brațe.
Îl strâng la rândul meu strâns în brațe fără să mă opersc din plâns.
- Știu că o persoană ca mine trebuie să rămână singură, sunt o persoană groaznică, știu asta prea bine, dar îmi e frică, nu vreau să mai fiu singur...
-Taci odată.
Îmi șterge lacrimile și îmi mângâie părul.
-Hyung, dacă ți-aș spune că vreau să mă sinucid? Adevărul e că nu mai văd rostul vieții, nu merit să trăiesc, chiar îmi doresc să mor, dar dacă o să mor tu o să fii trist, nu-i așa? Tu chiar mă iubești...
- Taehyung, taci odată. Te omor eu cu mâinile mele dacă mai zici asta!
Țipa la mine, îl supărasem, dar eram sincer.
Îi zâmbesc puțin trist.
- Atunci, te rog fă-o hyung, te rog omoară-mă, ajută-mă să scap, te rog...
- Jur că te bat, termină.
-Atunci bate-mă...hyung eu chiar mă urăsc, eu chiar vreau să mor, înțelegi...
-Tae, te rog termină. Mă îngrijorezi prea tare.
- De fapt hyung am luat o decizie, am de gând să mă sinucid în 2 luni, e mai bine așa. Aș vrea să înțelegi că e decizia mea, știu, sunt egoist, dar e alegrea mea și tu nu poți schimba nimic.
-Copile, ești retardat? Termină cu chestiile astea.
- Eu nu glumesc.
- Ai luat-o razna. Ah, probabil îți e foame și de aceea spui tâmpenii.
Mă aproprii de fața lui și îl privesc în ochi cât se poate de serios.
- Hyung, chiar nu glumesc, o să mă sinucid, acum tu poți să crezi ce vrei.
- Da, da, da, ce vrei să mănânci?
- Hmm, nu știu, ce vrei și tu. A, Namjoon cred că ar trebui să comanzi ceva și pentru Jungkook și Jimin, au zis că vin la noi pe la opt, nu?
-Ah, da. Mersi că mi-ai amintit. Mai bine aș comanda atunci când vor veni ei, nu știu ce le place. Ce spui, vrei să gătim ceva împreună?
- Să gătim? Nu prea mă pricep la gătit, dar bine.
-Eh, haide. Nu cred că ești un bucătar așa rău.
- O să învăț de la tine hyung atunci, chiar dacă sincer să fiu ești un bucătar groaznic.
Râd puțin, oare Namjoon mă luase în serios sau credea că glumesc? Eu chiar eram hotărât să mă sinucid, părea cea mai bună soluție pentru mine.
- Ce ai vrea să gătim?
-Eu bucătar groaznic? Te înșeli. Când eram plecat am gătit kimchi și 5 persoane au gustat din el, doar ca pe 3 i-au luat cu greață. Nu, glumesc. Hai să facem naengmyeon.
- Bine, mă gândeam să facem o simplă omletă, adevărul e că e singurul lucru pe care știu să îl fac.
-Da, bine ai dreptate. Tu poți sta până când fac eu cele două omlete cu roșii.
- Parcă făceam naengmyeon.
-Durează prea mult și simt că mor dacă nu mănânc mai repede.
- Bine, atunci fac eu omleta, adică ești obosit cel mai probabil.
-Mulțumesc Taehyung. Vezi să nu dai foc bucătăriei că îți iei bătaie.
Se întinde pe canapea.
Îi zâmbesc și mă duc în bucătărie. Deschid frigiderul și observ că nu aveam ouă, de fapt era cam gol frigiderul, dar era normal, nu mai fusesem la cumpărături de zile bune.
Mă întorc în sufragerie:
- Hyung, se pare că nu mai sunt ouă, scuze că nu am fost la cumpărături... Dar am pizza congelată, e destul de bună, o pun la microunde și e gata în 10 minunte. E ok?
- Să fie orice, dar comestibil.
- Am înțeles, mă bucur că nu ești pretențios.
Bag pizza la microunde și mă întorc la Namjoon și mă așez lângă el pe canapea.
- Stau cu tine până când e gata pizza, e ok?
- Normal Tae. Ce dracu ai? Crezi că nu te-aș lăsa să stai cu mine?
- Mă gândeam că ești obosit, nu voiam să te deranjez... În fine, mama și tata știu că ai venit în Seoul?
- Nu cred, nu mi-au răspuns la telefon.
-Ciudat, adică le-a fost dor de tine, e ciudat că nu ți-au răspuns. Ție ți-a fost dor de ei?
- Eh nu contează asta. Contează că mi-am văzut frățiorul.
- Așa tare ți-am lipsit?
- Iar spui prostii. Normal că da. Mi-a fost dor să te stâng iar în brațe.
-Înțeleg... deci hyung, tu chiar mă iubești, nu?
-Nu te iubesc, ci te iubesc mult. Și nu mai spune prostii.
- De ce mă iubești? Mă iubești pentru că sunt fratele tău să mă iubești pentru felul meu de a fi?
-Ambele, Taehyung, îmi spune zâmbind.
Îi zâmbesc și roșesc puțin, era ciudat, dar și plăcut să știi că ești iubit de către cineva.
Mă ridic de pe canapea.
- Cred că pizza e gata, mă duc să îți aduc. Hyung... știi și eu te iubesc...
Îmi fusese greu să îi spun, dar am simțit nevoia. Chiar îmi iubeam fratele extrem de mult, aș fi vrut să pot să fiu o personă mai bună doar pentru el. După scurt timp mă întorc cu pizza și cu niște doze de coca-cola.
- Poftim, sper să îți placă. Îi spun dându-i o felie de pizza și luând și eu una.
-Poftă bună, presupun.
- Da, poftă bună hyung.
Nici nu îmi era foame, dar era plăcut să mănânc împreună cu fratele meu.
- Hyung, dar cu Yoongi ai mai vorbit? Îl întreb după ce mușc puțin din felia de pizza.
-Oh, nu îmi mai aminti de fraierul ăla, mi-e așa dor de el, dar ne-am certat.
Deci nu și-au mai vorbit. Era puțin trist. Au copilărit împreună, erau atât de apropiați. Dar pot înțelege de ce Yoongi s-a îndepărtat de Namjoon, era din vina mea...
- Înțeleg... știi de când a murit Hwa-Young, surioara lui, s-a cam îndepăratat de noi, dar pot înțelege de ce. Știi îmi e dor de ea... era atât de minunată.
Hwa-Young, numele ei însemna frumusețe veșnică și probabil pentru că a murit atât de devreme acum frumusețea ei va fi veșnică, nu? Încă îmi amintesc cât de apropiați eram toți 4, doar copilărisem împreună. Mereu era ca și cum toți 4 am fi fost frați... Hwa-Young, a fost unica și singura mea prietenă, aș fi vrut ca ea să mai fie aici, era doar vina mea că a murit, doar vina mea...
-Oh, dar tot îmi e așa dor de fraierul ăla. Să-i ciupesc obrajorii ăia grăsuți, ah. Gata, sunt bine.
"Sunt bine" cea mai mare minciună, după "te iubesc", nu?
Știam că nu era bine. Îi era dor de Yoongi, absența lui îl afecta pe fratele meu. Chiar îmi părea nespus de rău că s-au îndepărtat.
-Cred că și lui îi e dor de tine și cred că are nevoie de tine. Știi chiar dacă el și Hwa-Young nu păreau atât de apropiați în ultimul timp sunt sigur că l-a afectat extrem de mult moartea ei, doar era sora lui mai mică până la urmă...
-Brusc nu mai mi-e foame...mi-e dor de Yoongi..
Îl iau ușor în brațe.
- Îmi pare rău hyung, nu am vrut să te supăr, chiar îmi pare rău. Dar de ce nu îl suni?
-Nu e vina ta, piticanie.
Îmi răspunde la îmbrățișare și după îl sună pe Yoongi.
Namjoon:
Îmi era extrem de dor de Yoongi. Speram să îmi răspundă. Îmi era așa dor să îi aud vocea.
- Da?
Îmi răspunse, chiar nu îmi venea să cred. Eram atât de fericit că îmi răspunse.
- Oh, doamne, ce mă bucur că ai răspuns. Ești bine?
- Aa, Namjoon, tu ești. Sunt bine, dar tu?
-Uite, îmi pare rău dacă te-am supărat cu ceva. În ultimul timp ai fost rece cu mine și nu știu de ce. Acum am ajuns în Seoul și îmi e așa dor să te strâng în brațe și să îți ciupesc obrăjorii pufoși. Am fost prea direct, așa-i?
Îl aud pe Taehyung cum râde pe înfundate și îmi șoptește:
-Cred că ai fost cam direct hyung și puțin sentimental.
Poate avea dreptate Taehyung.
După câteva clipe Yoongi îmi răspunde. Probabil îl pusesem puțin pe gânduri.
- Ești în Seoul? Acum ești cu Taehyung, nu?
- Da, sunt cu Tae.
- Da, era de așteptat... păi, putem să ne vedem dacă vrei, scuze dacă am fost rece, dar... în fine. Spune-mi când vrei să ne vedem Namjoon.
- Yoongs, nu-i evident? Chiar acum, în acest moment ești la mine.
Îi închid, sper să vină.
Taehyung:
- Hyung, crezi că o să vină Yoongi? Și nu e cam ciudat să vină și el ? Adică nici nu îi știe pe Jungkook și prietenul lui, Jimin.
Adevărul era că nu voiam să îl văd pe Yoongi. Mă simțeam prost să îl văd, după tot ce s-a întâmplat cu Hwa-Young. Probabil că mă ura, cu siguranță mă ura.
- Da, vine. Te deranjează?
- Nu mă deranjează, doar că eu și Yoongi nu prea am rămas în relații bune, atât.
-Oh, stii că numai cu tine voi sta, nu-i așa piticanie?
- Aaa dar nu sunt gelos pe Yoongi, poți să stai cu el. Oricum o să stau cu Jungkook sau Jimin cât vorbiți voi, e ok hyung.
Jungkook:
Tura mea mi se termină, așa ca eu și Jimin mergem către cinematograf. Mâinile lui sunt calde...aproape la fel de calde ca ale lui Taehyung... Îmi era dor să îi simt căldura mâinilor sale. De ce mă gândeam atât de des la Taehyung?
Ugh, ce prost sunt, Taehyung nu mai există pentru mine. În fine, eu și Jimin terminăm filmul, după care-l sun pe Namjoon.
- Da, Jungkook?
-Hei..um..suntem în drum spre voi.
Ma uitam în ochii lui Jimin care sclipeau precum stelele de pe cer. Ce pot să spun, Jimin a fost prima persoană de care mi-a plăcut, dar asta a fost în trecut. Acum, încerc să mă descotorosesc de Taehyung puțin câte puțin..
-Oh, super. Noi vă așteptăm și când veniți comandăm mâncare. O să mai vină si un prieten de al meu Yoongi, e de treabă. E ok?
-Da..presupun.
Îi închid telefonul, și-l strâng ușor de mână pe Jimin.
-Hai, să mergem.
Taehyung:
Jungkook urma să vină. Inima îmi bătea mai tare. Urma să îl văd pe Jungkook, Jungkook venea la mine. Încep să zâmbesc eram atât de fericit. Sper doar că Namjoon nu observase cât de fericit eram.
- Tae, de ce tot zâmbești?
-Zâmbesc? Îl întreb continuând să zâmbesc.
- Ești prea zâmbăreț. Afirmă acest mângâindu-mi obrazul.
- A, da? Păi sunt fericit,cred.
- Trebuie să vină și Yoongi.
Când îi aud numele lui Yoongi zâmbetul îmi dispare de pe buze. Nu voiam să îl văd.
- Da...
Jungkook:
Nu peste mult timp, ajungem. Știam că Taehyung era acolo,dar plănuiam să nu-l bag în seamă toată seara. Sper să îmi iasă. Pregătit, nepregătit, bat la ușă.
Namjoon ne deschide ușa zâmbindu-ne. Avea un zâmbet atât de drăguț și gropița lui era și mai adorabilă. Chiar îmi plăcea așa de el, era simpatic.
Ne invită în casă.
-Ce faci, Namjoon?
Îl strâng ușor în brațe.
Taehyung:
Namjoon s-a dus să le deschidă. Aveam emoții. Ce urma să îi spun lui Jungkook? Oare o să mă bage în seamă?
Mă duc să îi întâmpini.
- Bună Jungkook, Jimin, mă bucur că ați venit, spun eu zâmbind.
- Bine, vă așteptam.
Namjoon îi răspunde la îmbrățișare lui Jungkook. Eram puțin gelos că s-au îmbrățișat.
Jungkook:
Taehyung era lângă mine... inima mea era nebună, dar trebuia să mă abțin. Din instinct, îl strâng ușor pe Namjoon de mână.
Taehyung se aproprie de mine zâmbindu-mi. Doamne, era și mai frumos când zâmbea.
- Dă-mi haina ta să ți-o pun în cuier, te rog.
Roșesc ușor și îmi dau haina jos pentru a i-o da lui Taehyung.
- Poftim...
- Mulțumesc. Îmi zâmbește scurt și după se uită la Jimin.
- Îmi poți da și tu haina ta, te rog?
Jimin îi zâmbește și după își dă haina jos dândui-o lui Taehyung.
Taehyung:
Le pun hainele în cuier și mă duc în sufragerie. Cred că aveam un atac de panică sau ceva. Nici nu știam ce să spun, ce să fac. Inima îmi bătea neregulat. Nu era din cauza lui Jungkook de data aceasta, chiar nu știu, mă simțeam puțin ciudat să vorbesc cu el și Jimin. Eram puțin anxios. În liceu mi se întâmpla destul de des, adevărul era că mai avusem atacuri de panică până acum, mai ales în liceu. Era de fapt, chiar o persoană timidă.
Jungkook:
Îl urmez pe Taehyung în sufragerie și mă așez pe canapea.
Taehyung:
Când l-am văzut pe Jungkook intrând instant un zâmbet mi-a apărut pe chip și m-am liniștit. Mă simțeam mult mai bine.
Mă așez lângă el, dar îmi țin privirea în pământ. Cred că eram roșu la față.
- Jimin, vino lângă mine!
Jungkook îi face semn lui Jimin să se așeze la el în brațe, iar Jimin se așează în poala lui Jungkook.
Când îi văd pe cei doi încerc să zâmbesc, dar din nou era un zâmbet fals. Nici nu știu ce voiam... Era normal să fiu gelos? Dacă Jungkook era fericit cu Jimin atunci trebuia să mă bucur pentru el.
- Și cum a fost filmul?
-A fost frumos, Jimin m-a ținut de mână pe tot parcursul filmului. Îi era frica.
- Kookieee!
- Pun pariu că nici nu i-a fost frică, a fost o scuză ca să te țină de mână, nu-i așa Jimin?
- Da, Tae are dreptate.
Jungkook:
Încerc să zâmbesc, și îmi iese, dar fac asta numai pentru tine, Jimin...
-Mi-e foame, prietenul vostru nu mai apare?
- Hyung, de ce nu îl suni pe Yoongi să îl întrebi unde e?
Yoongi:
Sunt în fața ușii. De ce am venit? Voiam să îl văd atât de tare pe Namjoon, dar Taehyung, nu puteam să îl suport pe Taehyung... Îl uram din tot sufletul, aveam atâtea motive să îl urăsc
O să încerc să îl ignor.
Sun la ușă.
În fața mea era Namjoon care îmi zâmbea și fără să stea prea mult pe gânduri mă ia în brațe.
Îi răspund la îmbrățișare. Chiar mi-a fost dor de el.
- Hei, Namjoon, ce mai faci amice?
-Te așteptam de atâta timp. Intră.
Îmi dau haina jos și mi-o pun în cuier. Intru în sufragereie și îl văd pe Taehyung. Era exact la fel, avea fața aia a lui de prostuț, era drăguț, dar oricât de simpatic mi se părea nu puteam să îl iert. Lângă el erau doi băieți. Băiatul blond stătea în brațele băitului brunet. Cred că erau un cuplu.
- Hei...
- Bună, eu sunt Jimin.
Jungkook:
Zâmbesc puțin și mă uit la fața tipului. Parcă..parcă îmi e cunoscut..Oare el e băiatul peste care am dat în generală? Băiatul cu care am fost prieten o lungă perioadă de timp?
-Căpșunică?
Yoongi:
Încep să râd.
- Căpșunică?! Nu cred, ești tu, Jeon Jungkook?
Era chiar Jungkook? Prietenul meu drag din general. Chiar regret că nu am fost și colegi de liceu și că după terminarea școlii generale nu am mai ținut legătura. Ce mică era lumea. Care erau șansele să ne întâlnim fix aici, fix în această seară?
Jungkook:
Un zâmbet larg mi se așterne pe față. Nu pot să cred că m-a recunoscut.
-Da, eu sunt. Te-ai schimbat atât de mult...
Nici nu mai ezit și îi sar în brațe.
Yoongi:
Am rămas puțin surprins de gestul lui. Era la fel de adorabil și afectos ca atunci, nici el nu se schimbase. Îl bat ușor pe spate prietenește.
- Ce mai faci tu, măi Kookie?
-Sunt bine, pisoiaș. Tu cum ești?
- Sunt bine, iepuraș.
Zâmbesc fals, nu eram bine. Nu eram bine deloc. Hwa-Young nu mai era și era doar vina lui Taehyung. El ar fi trebuit să moară, nu ea....
Jungkook:
Îi mângâi obrajii care au rămas la fel de pufoși.
-Mi-a fost dor de tine, prostule.
-Hei, doar eu am voie să-i mângâi sau să-i ciupesc obrajii! Portestează Namjoon.
- Dacă ți-a fost dor de mine atunci de ce nu m-ai căutat, Jungkook?
Taehyung:
Mă uitam curios la cei doi. Yoongi și Jungkook se cunoșteau. Și erau și apropiați. Iepuraș, pisoiaș, cumva au fost impreună, sau ce? Mă ridic nervos de pe canapea. Era una că nu îl agream pe Yoongi, dar să îl mai și văd așa apropiat de Jungkook, chiar nu mai suportam.
- Eu mă retrag, nu mă simt bine. Distracție plăcută.
Mă duc în camera mea, nu aveam de gând să ies de acolo până când nu pleca Yoongi.
Jungkook:
Îl observ pe Taehyung cum se îndepărtează...nu voiam să îl las să plece din nou, nu așa.
-Ugh...vorbim puțin mai târziu despre asta, vin imediat.
Mă duc după el și bat la ușa camerei lui.
Taehyung:
Cineva bate la ușa mea. Era Namjoon cel mai probabil.
- Lasă-mă hyung, du-te și stai cu Yoongi și prietenii tăi noi!
- Mm, nu e Namjoon.
Era Jungkook. Fără să stau pe gânduri îi deschid ușa și îl iau în brațe. Nu mă simțeam deloc bine, aveam nevoie să îl simt aproape.
Jungkook:
Nu îmi venea să cred, m-a luat în brațe. Căldura corpului lui peste al meu, era tot ceea ce îmi trebuia. Fără să stau pe gânduri, îi răspund la îmbrățișare strângându-l ușor.
- Jungkook... spune-mi și tu mă urăști la fel de mult cum mă urăște Yoongi? Și tu îl preferi pe el?
Nu, pui...nu te urăsc...dar..tu pe mine..? Tu mă urăști? Oricât aș încerca nu pot să te urăsc Taehyung, nu pot.
-N..nu..
-Poți să stai puțin cu mine, te rog? Până când pleacă Yoongi, te rog mult...
Mă vrea lângă el..nu am cum să-l refuz...
Oricât de multe mi-a făcut, eu nu-mi las prietenii să sufere.
Îmi pun o mână pe obrazul lui și îi zâmbesc larg.
-Voi sta cu tine oricât e nevoie.
Taehyung:
- Atunci poți să stai mereu lângă mine? Am nevoie mereu de tine... te rog rămâi cu mine.
Te rog Jungkook, rămâi, spune-mi că mă iubești, că însemn totul pentru tine, că ai la fel de multă nevoie de mine cum am eu de tine. Nu mă mai lăsa singur cu gândurile mele, alină-mi suferința, luminează-mi viața, ajută-mă, nu mă lăsa să mor, te rog Jungkook.
Îl strâng și mai strâns în brațe și încep să plâng.
Jungkook:
-Gata, acum s-sunt aici...
Îi mângâi părul și zâmbesc. Îl vreau atât de mult înapoi... Nu vreau să îi mai dau drumul. Vreau să îi fiu mereu aproape. Vreau să fim mereu împreună.
Taehyung:
- Jungkook... încă te iubesc, chiar te iubesc și nu pot face nimic în privința asta, te rog iartă-mă.
Fără să stau prea mult pe gânduri îl sărut, aveam nevoie de el, voiam să îi mai simt gustul buzelor. Eram atât de îndrăgostit și totuși suferam. De ce nu puteam să fiu fericit? Îmi este permis să fiu fericit?
Jungkook:
Rămân blocat la ceea ce mi-a zis. Sunt atât de fericit că și el mă vrea înapoi.
Îi răspund la sărut cât de dulce și tandru pot și îmi pun mâinile după gâtul lui.
Taehyung:
Mă dau puțin mai în spate rupând sărutul. Era greșit... nu trebuia să îl fi sărutat. Îmi părea rău, nu voiam să îl rănesc, nici pe el, nici pe Jimin.
- Jungkook... scuze, nu știu ce m-a apucat...
- E ok... a fost și vina mea.
- Dar tu nu ai greșit cu nimic, ești prea minunat ca să faci ceva greșit, e doar vina mea, iartă-mă. Poți să mă lași, probabil Jimin se întreabă tot ce faci și prespunu că mai vrei să mai stai cu Yoongi...
-Ți-am spus că o să stau cu tine.
- De ce Jungkook, de ce?
-Pentru că ți-am promis. Acum, dacă mă scuzi, o să mă duc la baie.
Zâmbesc ușor, iar când mă întorc, îl văd pe Jimin cu lacrimi in ochi.
-J..Jimin..
De ce plângea? Văzuse cumva totul? Îl rănisem pe Jimin, mă simțeam groaznic...