𝒫𝒽𝒾𝓁𝑜𝓅𝒽𝑜𝒷𝒾𝒶

𝒞𝒶𝓅𝒾𝓉𝑜𝓁𝓊𝓁: 24

Taehyung:
Nu te simți deloc vinovat pentru ce ai făcut? Nu te simți deloc vinovat că ai vrut mai mult?
Nu te simți deloc vinovat că îl distrugi pe Jungkook? Nu, nu te simți vinovat, chiar deloc.
Nu ți s-ar fi părut greșit dacă te-ai fi culcat cu Jimin sau poate da, dar nu îți pasă. Ești groaznic, lipsit de moralitate, cine naiba ești Kim Taehyung? Ce vrei cu adevărat? Mai ai nevoie de iubirea lui Jungkook? Mai ai nevoie de el? Ai nevoie de Jimin? Îți place Jimin, ești atras de el, vrei să te sărute, vrei să îl săruți, dar nu poți, nu poți să îi faci asta lui Jungkook pentru că el te iubește. Nu îl mai răni, fă-l fericit în acest scurt timp, merită mai mult Jungkook, merită mai mult decât ai putea tu să îi oferi vreodată...
Și parcă acea vocea din capul meu nu mai voia să se oprească, iar eu eram obosit să o mai ascult, să o mai las să îmi dicteze viața, să îmi mai spună cât de groaznic sunt, vreau să se oprească, simt că înnebunesc dacă o mai ascult.
Intru în casă și îl văd pe Jungkook stând plictisit pe canapea. Îmi era greu să îl privesc, îmi venea să mă pun în genunchi să îi spun tot ce s-a întâmplat intre mine și Jimin și să îl implor să mă ierte. Evident că nu am făcut asta, doar m-am așezat lângă el și i-am zâmbit:
-Hei, ce faci ?
Mă ignoră total, nici nu mă privește. Se ridică de pe canapea și se duce în dormitor trântind ușa după el.
Trebuia să mă duc după el, să încerc să îl împac.
Mă așez pe marginea patului și îmi fixez privirea sper el.
-Jungkook, ce ai? Ce am făcut de te-am supărat?
Dacă Jungkook era supărat pe mine că l-am lăsat singur de dimineață nici nu vreau să îmi imaginez ce ar face dacă ar afla ce am făcut de fapt cât timp am lipsit...
-M-ai lăsat singur! Și nici nu am mâncat, deci daca mai întârziai mult dădeam foc la casă, jur!
-Scuze... vrei să mâncăm?
-Mhm.
-Bine.
Mă așez lângă el și îl sărut pe frunte. Îl iau de mână și îl duc în bucătărie.
-Ămm, ce vrei să mănânci?
-Pietre!
-Poftim?
-Ămmm, vreau salată.
-Salată de pietre? Ce dietă ciudată mai ai.
-Păi normal că mănânc pietre că tu de ulei nu ai auzit. Salata ta chiar are gust de pietre.
-Ce dubios ești uneori. Nu prea îți înțeleg dialectul. O să văd ce salată pot face.
-Credea-mă, eu mai niciodată nu înțeleg ce vrei să spui, dubiosule.
-Oricum nu am pietre.
Își dă ochii peste cap încercând să pară serios, dar până la urmă începe să chicotească zâmbindu-mi și prvindu-mă cu cea mai plină de iubire privire. Mă privea de parcă eram totul pentru el. Iubeam ochii lui de îndrăgostit care sclipeau, care erau plin de speranță.
Fac salata zâmbind. Jungkook mereu mă făcea să râd, îmi plăcea personalitatea lui, nu știu de ce. Îmi plăcea felul lui de a fi, așa puțin copilăros și cu glume idioate.
Îi pun castronul în față și mă așez pe scaunul de lângă el.
-Sper că îți place și fără pietre. Și scuze că te-am lăsat să aștepți...
-E ok. Cum să mă supăr eu pe Kim Taehyung.
-Nu știu, nu îl cunosc pe tip.
-Mda, nici eu.
-Dar am auzit că arată bine tipul. Spun eu râzând și făcându-i cu ochiul.
-Nu știu ce să zic.
-Frumusețea lui te-a lăsat fără cunvinte, am înțeles.
-Da, exact.
Și din nou avea acea privirea pe care o îndrăgeam și care mă făcea să îl iubesc din adâncul inimii.
-Jungkook, te iubesc, să nu uiți asta.
Îmi las capul ușor pe umărul lui și îmi închid ochii. Îmi închid ochii fiindu-mi frică să îi mai deschid, fiindu-mi frică că totul era un vis și că atunci când voi deschide ochii el nu va mai fi aici.
-Mulțumesc că mă lași să te iubesc, Jungkook.
- Te iubesc și mai mult, afirmă pe un ton jucăuș.
Îmi deschid ochii și îl privesc. Fețele noastre erau doar la câțiva centimetrii distanță. Îmi las mâna să cadă pe obrazul său fierbinte mângâindu-l
-Cât de mult mă iubești?
-Nu pot să mă exprim în cuvinte.
-Nici nu trebuie să te exprimi în cuvinte. Îmi arăți în fiecare zi cât de mult mă iubești. Dar eu, eu îți arăt cât de mult te iubesc? Sunt destul pentru tine?
-Ce întrebare mai este și asta? Normal! Ești tot ce mi-am dorit Taehyung!
De ce era atât de sigur pe cuvintele sale, pe sentimentele sale?
-Dar de ce mă iubești? De ce mă iubești după cât de mult te-am făcut să suferi? Doar aproape te-am forțat să stai aici...Îmi e greu să înțeleg ce e în capul tău de fapt.
-Pentru că te iubesc!
-Dacă toți oamenii ar gândi și ar iubi ca tine lumea ar fi un loc mult mai frumos. Aș vrea să pot fi ca tine uneori. Aș vrea să pot vedea lumea prin ochii tăi... Te las să mănânci, eu mă duc să mă întind puțin, simt așa că am gândit prea mult și am o migrenă.
-Ok, o să vin și eu lângă tine după ce mănânc.
-Evident că o să vii.
Îi arunc un zâmbet jucăuș și îi ofer un scurt sărut pe buze.
În dormitor încă era întuneric, nici un strop de lumină nu se ivea în încăpere. Perdelele erau trase blocând ca razele soarelui să invadeze camera.
Mă trântesc în patul moale plin de perene.
Îmi închid ochii și încerc să îmi reglez respirația, să îmi pun gândurile în ordine.
Eram încă fascinat de Jungkook, îl admiram foarte mult pentru felul lui simplu de a fi. Era atât de sincer, atât de naiv și atât de îndrăgostit de mine. Iubindu-l mă făcea să mă simt o persoană mai bună, iubirea lui era ca o binecuvântare, o binecuvântare pe care nu o meritam și o parte din mine nu avea nevoie de ea.
Dar Jimin... Jimin mă înnebunea și îmi plăcea. Îmi plăcea faptul că îl voiam atât de tare și în cel mai impur mod. Aveam o dorință nefirească să mă las dominat de el, să îl las să îmi facă ce vrea. Voiam să fiu vulnerabil în fața lui, voiam să îmi satisfacă această plăcere nefirească. El scotea tot ce era mai rău din mine și îmi plăcea...Îmi plăcea de Park Jimin, îmi plăcea felul în care m-a sărutat, felul în care m-a atins.
Dar trebuia să încetez să mă mai gândesc la Jimin, nu era drept să mă gândesc la el când Jungkook era aici lângă mine iubindu-mă sincer și pierdând timp prețios din viață iubindu-mă.
Jungkook:
Nu îl credeam în totalitate în vorbele lui Taehyung, adică ce, a stat 4 ore la magazin? Eram îndrăgostit de el, dar uneori mă întrebam cine e persoana de care m-am îndrăgostit. Oricât aș încerca nu voi știi niciodată ce simte el cu adevărat. Doar mă minte? Mă minte și mă folosește în cel mai frumos mod? Sunt pesimist dar e greu să fii optimist cu o persoană atât de schimbătoare ca Tae...
În fine, pun castronul gol în chiuvetă și mă îndrept spre dormitor. Acum voiam să îi simt doar căldura corpului, atât. Nu voiam vreo explicație de la el, aveam nevoie doar de căldura sa. Intru în camera și mă așez lângă el pe pat. Stătea pe spate cu ochii închiși și mă holbam la el. E atât de frumos, frumusețea lui e de vis. Mereu sunt fascinat de chipul lui perfect și mereu simt că mi se taie respirația ori de câte ori îl privesc.
Își întoarce fața spre mine zâmbindu-mi și făcându-mă și pe mine la rândul meu să zâmbesc.
-Jungkook, pot să te cuprind?
Mai și întreba? Aveam nevoie de îmbrățișările lui la fel de mult ca el.
-Hm? Ămm... da.
-Puteai să mă refuzi?
Își lipește trupul de al meu lăsându-și capul pe pieptul meu. Îmi strecor degetele prin părul său castaniu și moale. Să îl refuz? Niciodată.
-Ești cald, atât de cald și viu. Îmi place să îți aud bătăile inimii, îmi place să îți simt căldura trupului.
-Șhhh!
Doar nu mai spune nimic Taehyung, nu mai spune nimic ce ar putea să mă emoționeze, ce ar putea fi doar o minciună. Nu mai vreau să cred în cuvintele tale frumoase, vreau doar să te iubesc.
-Jungkook... doar iubește-mă te rog. Fă-mă să simt. Arată-mi cât de mult mă iubești acum, fără cuvinte.
Încep să îl strâng și mai tare în brațe și îl sărut. Îl sărut de parcă ar fi pentru ultima oară, chiar dacă era a mia oară când o făceam. Îl iubesc așa cum mi-a cerut. Îl iubesc din tot sufletul meu, e singurul pe care îl iubesc, singurul pe care îl voi iubi vreodată.
-Îmi pare rău pentru tot Jungkook. Poate te-am mințit de multe ori, dar nu mint când îți spun că am fost îndrăgostit de tine și încă am sentimente pentru tine. Nu mint când îți spun că te iubesc.
-Știu, că nu minți când spui că mă iubești. Dar nu e nevoie să te agiți, pentru că nu mă deranjează dacă mă minți. Știu că mă minți, dar nu îmi pasă deloc. Eu vreau să te iubesc, atâta timp cât îți sunt alături eu sunt mulțumit.
-Promit că o să îți ofer iubirea pe care o meriți, îți promit că pentru tine o să fiu o persoană mai bună.
Îmi ridic mâna și degetul mic, pentru a face o promisiune. O promisiune că iubirea noastră nu ne va distruge, ci ne va face persoane mai bune. Iubirea noastră nu e greșită, nu e distructivă. Iubirea noastră este motivul fericirii noastre, motivul pentru care subit lumea e mai frumoasă.
Mă privește confuz neștiid ce să facă.
-Ce?
-Taehyung strânge-mi degetul!
-De ce?
-Ca să facem o promisiune, evident.
-Serios? Ce drăguț. Bine, ne promitem ca o să fim fericiți împreună.
-Mhm!
Ne împreunăm degetele zâmbindu-ne.
Tocmai făcusem o promisiune, promisiunea noastră. Promisiunea fericirii noastre.
Taehyung:
Era trecut de miezul nopții, dar în timp ce Jungkook dormea ca un înger lângă mine eu priveam pierdut tavanul alb simțindu-mă cuprins de un sentiment de vină.
Nu îl meritam pe Jungkook, îmi vena să plâng doar când îl priveam. El era atât de bun, atât de inocent, atât de pur. Iar eu, eu nu eram deloc ca el, aveam dorințe murdare ce trebuia să scap de ele, să mă țin de promisiunea făcută de mine și el.
Ies afară pe balcon și iau o gură mare de aer. Afară era frig, dar nu îmi păsa, era liniște și plăcut. Să îți fie frig nu e atât de neplăcut.
Îl voiam atât de mult pe Jimin și trebuia să renunț la această dorință, să renunț la el pentru fericirea lui Jungkook. Știu că o să înțeleagă. O să mă înțeleagă așa cum o face mereu.
Îl sun sperând să îmi răspundă în ciuda orei târzii.
-Jimin, scuze că te sun la oră atât de târzie, dar nu pot să dorm. De fapt cred că luna e prea frumoasă în această seară ca să pot să dorm...
Și întradevăr, era superbă. La fel de tainică ca în fiecare seară. Mereu am iubit cerul nopții, stelele ce licăreau, dar cel mai mult am iubit-o pe ea, ea era luna mea. Era luna cerlui meu, iar eu, eu eram doar o altă stea pentru ea, o stea de care nu avea nevoie și pe care nici se obosea să o privească. Așa m-a făcut să mă simt. Eram un selenophile nebun și ea era luna mea. Era exact ca luna, frumoasă, enigmatică și stranie, de neatins. Doar o admiram, o admirăm tăcut în întunericul nopții. Acum nu mai iubesc luna, nu mai am nevoie de ea, căci cerul nopții e la fel de luminos și doar cu acele stele ce par atât de neînsemnate pe lângă ea, dar care strălucesc mai mult decât ar putea ea vreodată.
Am rătăcit prea mult noaptea încercând să o găsesc și să o iubesc, am renunțat la prea multe doar ca la final să rămân dezamăgit. A venit timpul să renunț la lună și să îmi îndrept privirea spre soare. Am nevoie de acea rază de soare pentru a scăpa de aceea noapte fără sfârșit și de coșmar. Iar el mi-a adus acea mică rază de soare și încet încet mă face să mă îndepărtez de acea noapte unde ea va rămâne veșnic, unde eu nu mă voi mai întoarce vreodată, sau mai bine spus nu mai vreau. Renunț la tot ce îmi face rău, renunț la dorințe necurate, la obsesii distructive. Renunț la ele pentru scurte momente de fericire în lumina soarelui cu el. Voi încerca...
Vocea lui de înger mă face să revin cu picioarele pe pământ, departe de gânduri confuze. Dacă el era soarele meu, iar ea fusese luna mea, atunci cine era Jimin pentru mine?
Era și luna și soarele? Era tot ce aveam nevoie? Era singurul care putea să îmi ofere și iubire pură, dar și plăcere? Era singurul care îmi putea aduce echilibrul în viață și singurul care chiar a încercat să mă ajute. Mă putea salva din singurătatea nopții și de lumina orbitoare a zilei. Jimin îmi dăduse o mică speranță că puteam să trăiesc că nu am de ce să mor. Dar nu cred că mai vreau să trăiesc, ci nu din vina ei, ci a mea.
- Tae? M-ai speriat, ce s-a întâmplat? A nu, nu e târziu, pentru mine. Dar tu, de ce mă suni la ora asta? Și de ce nu spui nimic?
-Nu sunt singurul ca are insomnii, și pe tine de macină ceva? Ce sau cine îți face existenta atât de mizerabilă? Eu?
Mă urăște? Încă de când ne-am întâlnit i-am cauzat doar probleme și i-am făcut viața un calvar. El are cele mai multe motive să mă urască... O să mă urască pentru ceea ce voiam să îi spun?
-Nu, nu ai nici olegătură. Ce tot spui acolo?
-Suntem prieteni Jimin?
Am crezut că Jimin putea fi prietenul meu, am crezut într-o minciună? De când și de ce a început Jimin să aibă sentimente pentru mine?
-Cum vrei...Oricum este vina mea.
-Eu nu vreau să fim prieteni și e clar că nici tu nu vrei. Este vina ta, dar și a mea. Jimin, te plac și te vreau, vreau să fiu al tău, vreau să fiu vulnerabil în fața ta, să te las să îmi faci ce vrei pentru că știu că orice mi-ai face mi-ar plăcea. Dar în același timp vreau să mă asculți, să îmi spui că mă înțelegi și să îmi soptești cuvinte dulci. Dar e greșit așa că hai ca asta să fie ultima noastră converstație. Hai să nu mai vorbim vreodată. Jungkook nu merită asta, vreau să îl fac fericit. Îmi pare rău Jimin, dar încă de la început ai stat în calea fericrii mele și a lui Jungkook așa că nu am altă soluție.
-Mhm... dacă așa consideri tu Taehyung...
A închis fără să îmi spună nimic din ce voiam să aud. Dacă l-aș fi sunat nu mi-ar răspunde, dar vreau, vreau să îmi iau rămas bun de la el așa cum consider eu că e corect.
Mă trezesc dis-de dimineață fiind gata să mă duc acasă la Jimin și să îl văd pentru ultima oară.
Îi las lui Jungkook un mesaj spunându-i că am plecat. Promit că e ultima dată când îl mai las singur. Caut disperat prin lucrile mele vechi pe care s-a pus praful și găsesc o cutie prăfuită plină de poze vechi pe care le făcusem, din fericere nu era nici o poză cu Hwa-Young, dar erau doar poze pentru ea, poze pe care le-am făcut doar pentru a-i arăta cât de frumoasă e viața, cât de frumos este tot ce ne înconjoară. Cum merită să trăiești doar ca să te bucuri doar ca să poți să privești frumusețea, cum este o binecuvântare, dar ea niciodată nu a înțeles ce am vrut să îi transmit prin aceste poze și din păcate nici eu nu mai înțeleg acum. Îmi reamintesc ochii ei triști și corpul plin de semne și taieturi. Îi spuneam să zâmbească, ea mă privea confuză, îi spuneam să nu se mai rănească, ea mă privea la fel de confuză, îi spuneam să zâmbească, să trăiască, dar ea doar mă privea confuză. Și când îi spuneam să mă iubească, ei bine atunci nu mă mai privea confuză, atunci doar zâmbea și mă săruta, iar când îi spuneam să nu îl mai iubească lacrimi se iveau în ochii ei cu care obișnuia să mă privească atât de confuză. Era nefericită, iar pozele mele, îmbrățișările mele, cuvintele mele și dragostea mea sinceră nu ar fi putut să o facă fericită. Ea avea nevoie de iubirea lui Yoongi, iar el nu i-a oferit-o așa că a continuat să se rănească, să se urască și să își dorească să moară. Și am fost un idiot crezând că o pot salva. Mă gândesc prea mult la ea, mă gândesc prea mult la o persoană care nu va mai exista niciodată în viața mea.
Ajung în fața casei lui Jimin. Temător sun la sonerie. Întreg corpul îmi tremura de emoție, îmi era frică să îl văd, îmi era frică să nu mă pot abține și să fac ceva greșit.
Îl văd pe Jimin în pragul ușii privindu-mă obosit și pierdut. Ochii îi erau roșii, parcă injectați.
-Bună, spun sfios cu glasul stins.
-Bună.
Era cel mai obosit și trist "bună" pe care l-am auzit vreodată.
-Pot să intru? De fapt lasă, nu stau mult. Voiam să îți las astea...
Îi întind cutia cu poze încercând să schițez un mic zâmbet.
-Ce sunt astea?
-Sunt poze făcute de mine și aș vrea să le ai tu, te rog. E un fel de mulțumesc că ai încercat să mă ajuți și să îmi fi alături și îmi pare rău că nu o să ne mai vedem...
-Mulțumesc.
Observ pe pielea fină a lui Jimin niște tăieturi...
A ajuns să își facă rău doar din vina mea. Se urăște și e doar vina mea. Privindu-i brațul plin de tăieturi îmi aduc aminte de cuvintele ei, cuvinte ce m-au șocat, cuvintele disperării ei.
"De ce mă tăi? De ce îmi fac rău singură? Nu știu, dar nu e zi în care să nu mă rog să am curajul să apăs mai tare pe lama aia și să nu mai simt durere, să se termine totul." Auzeam foarte clar acele cuvinte, îi auzeam vocea, parcă chiar ea mi le șoptea. Nu vreau ca Jimin să ajungă vreodată la fel de disperat ca Hwa-Young. Nu vreau să se rănească.
Îl apuc de braț și îi sărut rănile cu grijă umezindu-i pielea. Acesta tresare și își retrage mâna.
Jimin:
Tresar, și îmi retrag mâna punând-o la spate. Nu voiam să îl fac să se simtă vinovat, nu era vina lui. Eu doar voiam, voiam să simt ceva. Și dacă nu pot să simt iubire, atunci măcar durere. Merit să simt durere.
-Jimin pielea ta nu e hârtie, nu te mai tăia. Nu îți mai face rău, te rog.
Clipesc de două ori repetând cuvintele sale în minte.
-Acum îți pasă de mine? Acum câteva ore îmi spuneai că nu mai vrei să ai nicio legătură cu mine.
-Jimin știi prea bine că nu e bine ca noi să mai continuăm să ne vedem. Și mie îmi e greu, dar spune-mi ce să fac? Pot să te sărut? Pentru că vreau atât de mult să te sărut. Nu pot să uit sentimentul pe care l-am avut când m-ai sărutat. Vreau mai mult Jimin, dar nu pot, nu pot să îi fac asta lui Jungkook. Nu vreau să te rănesc, nu vreau să te rănești...
Îmi las capul în jos. Avea dreptate, am știut că o să îl pierd dacă află ce simt pentru el. Știam că o să îl aleagă pe Jungkook. Știam că o să sufăr, dar venind aici, fiind aici doar pentru a-mi spune în față că renunță la mine durea, durea mai mult decât orice rană pe care mi-o puteam face.
Durea să renunț la el când nici măcar nu l-am avut vreodată.
Aș vrea să fie al meu, dar nu a fost și nu va fi vreodată. Iar eu rămân cu toată durerea, cu niște poze frumoase și cu chipul lui întipărit în mintea mea.