Cine mi-a furat Crăciunul?

Capitolul 15 - Ce-mi va aduce anul acesta?

         Se ridică, vizibil ameţit, şi se îndreaptă spre bucătărie. Toarnă dintr-o sticlă apă în rezervorul cafetierei şi umple cu boabe recipientul până sus.

          — Cred că merge acum o cafea tare, mormăie, stând cu spatele la mine. Apasă câteva butoane şi aşteaptă. Trebuie mai întâi să se încălzească, îmi explică.

          Are vocea răguşită de parcă abia s-ar fi trezit din somn. Nu mă pot stăpâni să nu-i cercetez cu atenţie locul în care mănâncă. Este curat şi practic. Aş spune minimalist, dar nu e. Se vede că Andrei a dat o atenţie deosebită confortului acestui spaţiu. Pe trei dintre pereţi se află mobila de bucătărie dispusă în „U". Culorile de ocru şi maro în combinaţie cu texturile naturale de lemn şi in creează o atmosferă caldă. Dispuse aparent dezordonat, mai multe aparate elecrocasnice strică simetria locului şi îi îmbogăţesc culoarea.

         Deasupra chiuvetei un ceas alb de perete, cumpărat de la IKEA, extrem de simplu, este singurul ornament al pereţilor albi.

         Masa din lemn pentru şase persoane stă aproape de canapea, iar pe ea, lângă o măsuţă joasă pentru cafea, se găsesc mai multe dosare puse dezordonat unele peste celelalte. Un laptop cu capacul ridicat este dovada că a lucrat, poate chiar înainte să plece. Din colţul opus al canapelei, Cornelius râde familiar la mine.

          Zgomotul ca de aspirator al cafetierei mă face să tresar. Boabele se râşnesc şi inspir adânc aroma de cafea care umple întreaga bucătărie.

          — Vrei zahăr? Lapte?

          Dau din cap în semn că nu. Îmi place să beau cafeaua neagră, aşa îi pot simţi cu adevărat gustul. Şi acum am nevoie de o cafea neagră. Este ora 3:00 şi nu vreau să mă întorc acasă şi să mă gândesc că încă este Revelionul pentru mulţi, iar eu sunt singură.

          Aşază pe masă două căni mari de cafea şi-mi face semn să stau pe canapea. Închide laptopul şi îl pune peste maldărul de doasare, apoi îşi trage un scaun în faţa mea.

          Îşi duce cana la buze şi ia o gură din cafeaua înspumată şi fierbinte. Închide ochii de plăcere şi lasă să-i scape un geamăt de uşurare. Abia după ce mai ia o înghiţitură îşi aminteşte că sunt şi eu acolo. Mă surprinde urmărindu-l cu privirea.

          — Nu-ţi place? E prea fierbinte? Vrei şi nişte apă?

         Încă nu i-a trecut ameţeala dată de alcool, dar este mult mai bine acum. Doar ochii roşii şi cearcănele întunecate de sub ochi mărturisesc că nu este în cea mai bună formă.

         Dau din nou din cap şi sorb şi eu din uriaşa cană. Cafeaua este exact cum mă aşteptam: fierbinte, amară şi bună. Aproape că gem şi eu de plăcere. Mă simt mult mai bine acum şi realizez că în sfârşit, după atâta vreme, nu mai am nevoie să mă baricadez în mine însămi şi să joc rolul acela prin care încercam să-i ţin pe toţi la distanţă. Andrei mi-a arătat în aceste ore – chiar şi inconștient de beat – cum este el de fapt. N-a mai pozat în fantele acela enervant, aşa cum era când l-am cunoscut. Nu a mai încercat să se prefacă puternic şi insensibil. L-am văzut înfrânt, îndurerat până la amorţire, slab şi totuşi... curajos. 

          Stând în faţa lui, în casa lui, am senzaţia că-l cunosc de mai multe zile, nu doar de o săptămână.

          — Îmi este foame! îmi scapă, fără să mă gândesc prea mult.

          Andrei tresare şi sare de pe scaun. Deschide uşa debaralei şi atunci observ frigiderul. Îl deschide larg şi începe să se scarpine în cap. După cum îşi roteşte capul ca să observe fiecare loc din interiorul acestuia, îmi dau seama că nu are mare lucru.