Cine mi-a furat Crăciunul?

Capitolul 21 - Primul prăpădit

        Nu pot accepta ideea că nu am s-o mai văd pe Monica timp de un an. Bine „văd" e cam mult spus, nu sunt atât de disperat încât să-mi devalizez economiile – şi-aşa destul de subţiri spre inexistente, din cauza ratelor la bănci – ca să mă duc în Japonia după ea.

        Sau sunt?

         Să zicem că aş avea banii necesari să mă duc în Japonia – sunt sigur că Gabriel mi-ar da cu împrumut dacă i-aş cere, deşi nu-mi place să rămân dator cuiva – unde m-aş duce s-o caut pe Monica? Dau anunţ la ziar: „Caut femeie ţâfnoasă pentru că nu m-am prezentat la întâlnirea cu ea, la aeroport"?

        Nici măcar nu ştiu unde lucrează ca să întreb de ea la companie...

        Dar aş putea măcar să o sun. Da, numai că individa nu-şi mai foloseşte numărul de pe care mi-a dat mesaj. Nu... A avut o cartelă prepay, aşa că nu am ce urmă să-i mai iau.

        Dar ia stai! A zis că a avut numărul meu de telefon de la Maria. Maria e şansa mea! Ea trebuie să aibă numărul Monicăi.

        De aproape două săptămâni de când a plecat Monica îmi frământ mintea cum să dau de ea. Niciodată nu am fost atât de tăntălău cu o femeie pe care o plac. Cum naiba nu i-am cerut telefonul, adresa, e-mailul?

       Maria...

       Cobor la parter şi sun la uşa lui Vlad. Spre norocul meu, îmi deschide chiar Maria.

        — Bună seara, Maria, scuză-mă că te deranjez, pot vorbi un minut cu tine?

       Vecina face ochii mari cât capacele de la borcanele de murături. E drept că nu prea am avut cine ştie ce conversaţii până acum. Nimic care să treacă de „bună ziua", „a plouat azi", „aveţi o pâine în plus?". Bine, nu se pune la socoteală Revelionul.

       — Vrei să intri? Vlad încă nu a venit de la serviciu.

       Mă invită din politeţe pentru că stă ascunsă după uşă ca să nu-i văd halatul din prosop. Nu cred că a făcut baie, probabil că aceasta îi este ţinuta „lejeră" de-acasă. Dinspre bucătărie vine miros de sos cu ceapă.

     TOCĂNIŢĂ! 

       Mi se face foame şi-mi dau seama că nu am mâncat nimic până la ora asta. Dacă ar fi fost Vlad acasă, m-ar fi invitat la masă, dar aşa...

        — Nu, este bine şi-aici, răspund, iar ea zâmbeşte larg. Probabil că este uşürată de refuzul meu.

       — Maria, vreau să te întreb ceva, dar te rog să nu te miri. Tu ştii că eu sunt ceva mai ciudat... Maria mă aprobă bucuroasă într-un mod aproape nepoliticos. Am venit de Revelion la voi însoţit de o fată.

       — Monica! mă întrerupe femeia, încântată că şi-a adus aminte numele.

        — Monica, confirm şi eu. Acum îţi voi spune un lucru care ţi se va părea ciudat, dar există o explicaţie...

        — Zi odată că mi se arde mâncarea! se enervează Maria. O tot plimbi pe la Ploieşti... De-aia nu te prea văd cu fete. Cât de bâlbâi cu ele, pleacă alea la altul care face, nu vorbeşte.

       — Vreau numărul de telefon al Monicăi!

        Mai direct de atât nu se poate.

       — De ce? iese ea de după uşă, punându-şi mâinile în şold şi îngustându-şi ochii, bănuitoare.

       Asta-i bună! Ca să mă uit la el?

       — Ca să vorbesc cu ea, normal.

        Îmi dau ochii peste cap, dar fac un pas în spate. Chipul Mariei este prea ameninţător.