Cine mi-a furat Crăciunul?

Capitolul 26 - Sfârşit

      Şi iar a venit Crăciunul şi a adus... ce-a adus.

        Încă mai am în minte privirea îndurerată a Andreei în clipa în care m-am desprins din sărutul pârjolitor în care mă afundasem cu Monica, amândoi uitând de cel cu care venisem fiecare. Ruşinea şi vinovăţia au fost singurele emoţii pe care le-am simţit atunci faţă de amândouă femeile care se uitau la mine, aşteptând să fac ceva, să repar ceea ce stricasem cu gestul nebunesc şi iresponsabil de mai devreme.

       Dar n-am făcut nimic... Pur şi simplu, am stat şi mi-am ridicat faţa spre cerul din care zăpada cădea şi mai multă, din ce în ce mai multă. Voiam să dispar din acel loc, din acel timp, la fel ca fulgii care se topeau când îmi cădeau pe nas, pe buze pe pleoape...

        Înţelegeam că era greşit faţă de ceilalţi ce făcusem, dar nu puteam să întorc timpul şi să fac altceva. Dar nici nu ştiu dacă aş fi dorit să fac altceva chiar dacă m-aş fi întors în timp la momentul de dinaintea sărutului. Cred că Monica realizase abia atunci ce se întâmplase, aşa că palma pe care mi-a oferit-o a fost o mică mostră din furia care explodase în ea.

       Plecase imediat şi rămăsesem cu Andreea în faţa uşii, în noaptea de Ajun, în timp ce ningea calm cu fulgi imenşi. Era frumos, părea un basm, dar unul în care Ileana Cosânzeana plecase şi-l lăsase pe Făt-Frumos cu Albă ca Zăpada, iar cei şapte pitici beau vin fiert cu scorţişoară lânga pomul de Crăciun.

       M-am uitat la picioarele Andreei. Era încălţată, nu-şi pierduse niciun pantof, dar urma să aflu dacă avea să adoarmă pentru o sută de ani ca să se împlinească profeţia Vrăjitorului din Oz.

        Şi cum spuneam, părea un basm amestecat şi aşteptam să vină Frumoasa care să mă transforme la loc în broscoi, că din Bestie nu se mai face om, orice-ar fi.

        — Ştiu că o mai iubeşti, a spus Andreea cu o voce cumplit de calmă.

       Nu am răspuns, era prea evident ce se petrecuse. Ce urma să-i spun? Că am sărutat-o pe Monica pentru că mă enervase cu aerele ei de prinţesă? Nici eu n-aș fi crezut așa ceva.

       Mă durea dezamăgirea pe care i-o produsesem, dar îmi era greu să o mint şi așa că alesesem să tac.

       — Crezi că mai este vreo şansă pentru voi?

       Ridic din umeri. 

       Şanse? Dar ce, au existat vreodată?

       — Este căsătorită, Andrei. Soţul ei este tipul care conduce maşina aia de-acolo.

       Arată ca un zeu nordic, dar e la fel de rece ca şi el. Altul, în locul lui, mi-ar fi luat la tăbăcit faţa, dar el, nu... el mi-a dat să beau. Şi el şi Frantz.

         Dar nu sunt beat... Sunt al naibii de lucid şi îmi savurez infernul pe care îl trăiesc în clipele acestea ştiind că Andreea mă va părăsi, iar eu îmi voi petrece din nou o mare parte din timp regretând că nu am făcut acum ceva ca s-o opresc.

       — Înţeleg prin ce treci, dar eu nu pot suporta să te am aşa, incomplet. Nu pot să repar oameni, nu ştiu s-o fac şi sunt prea slabă ca să mă lupt cu fantasmele trecutului... Îmi pare rău, Andrei. Îmi pare al naibii de rău că nu pot să rămân lângă tine exact când vei avea nevoie de mai mult ajutor.

        Am plecat chiar în seara aceea.

         Rudolph nu băuse şi a condus el maşina lui Frantz. Ne-a dus pe amândoi la hotel. Zăpada nu îngreunase drumul cum mă aşteptasem, începuse să se topească, iar bolidul nu avea probleme cu stratul destul subţire.