Cine mi-a furat Crăciunul?

Capitolul 19 - Ce foc ai pus în inima mea?

          Gabriel mă priveşte vinovat din cadrul uşii. Nu ştiam că este el, altfel nu i-aş fi deschis. După o noapte în care nu simt că aş fi dormit măcar zece minute, o confruntare cu el – încă nu sunt decis dacă să-i spun „fostul" sau pur şi simplu „prietenul meu" – este exact bomboana de pe colivă.

          Nu-i spun să intre, dar las uşa deschisă în timp ce mă întorc cu spatele la el. Nu întreabă nimic şi nici nu face pe orgoliosul. Se aşază pe canapeaua din living în care zăcusem toată noaptea.

          — Nu-mi amintesc să-ţi fi dat adresa, mormăi şi plec spre bucătărie.

           Am nevoie de o cafea amară ca să mă pot descurca prin hăţişul de gânduri. Parcă sunt rătăcit în propria-mi minte, pierdut undeva între departamentul „amintiri" şi cel de „fantasy"... Sunt convins că toată lumea are un sector rezervat imaginaţiei, viselor, unui alt univers în care am dori să călătorim dacă am putea, acesta este departamentul „fantasy" din creierul nostru.

             — Am luat-o de la Ramona, mă lămureşte Gabriel din living. După foşnitul care se aude de-acolo, bănuiesc că răsfoieşte nişte reviste. Au rămas pe măsuţa de cafea cele aduse din Viena, cu târgul de Crăciun.

          — Vrei şi tu o cafea? Ochii mi se opresc pe ceasul de deasupra chiuvetei, este aproape 10:00. Sau poate ai băut deja? întreb mai mult pentru mine.

          Nu-mi dau seama când a trecut dimineaţa. Şi eu care credeam că nu am dormit nici măcar o oră...

           — Da, beau, dar aş vrea cu puţin lapte. A intrat în bucătărie şi se uită curios de jur împrejur. Este mai bine decât în partea cealaltă, concluzionează şi se apropie de fereastră.

           Nu adaug nimic, doar strâng din dinţi. Este exact ce doream să evit atunci când aveam să mă reîntâlnesc cu gaşca... Comparaţia. Ce este „acum" cu ce a fost „înainte". Şi tocmai pentru că mă aşteptam la asta, sunt surprins să constat că nu mă prăbuşesc plângând şi strângând isteric în braţe vreo pernă doar la simpla evocare a acelor locuri sau zile în care am trăit alături de Serena.

           — Cafeaua ta.

           Împing cana spre el şi mă aşez pe canapea. Gabriel rămâne în picioare şi mă studiază surprins.

          — Te-ai schimbat... Arăţi, nu ştiu... altfel.

         Aproape că-mi opăresc gura cu licoarea fierbinte din cană. Prezenţa lui Gabriel mă irită groaznic de parcă a adus cu el o parte din trecutul pe care doream să-l uit.

          — Au trecut doi ani, Gabriel, de când nu ne-am văzut. Mă priveşte vinovat şi în clipa aceea conştiinţa mea cedează. Nu, nu eşti doar tu de vină din cauza asta. Ştiu că eu sunt cel care a plecat şi a lăsat totul în urmă. Nu voiam să fiu compătimit, bătut pe umeri şi târât dintr-o cârciumă în alta ca să-mi înec amarul.

         — Îmi pare rău că nu am ştiut nici noi cum să ne purtăm cu tine. A fost uimitor şi pentru noi, dar pentru tine. Nimeni nu credea că tu şi Serena nu veţi rămâne împreună. Ştii că ne făceam planuri de căsătorie cu toţii. Mereu glumeam şi ne făceam planuri: cine va fi naşul, cine va fi cavalerul de onoare, unde vom face petrecerea burlacilor...

          Ochii lui Gabriel strălucesc plini de emoţie şi îmi amintesc cum l-am cunoscut pe cel care avea să-mi fie cel mai bun prieten timp de aproape nouă ani.

***

         Bucureştiul mi se păruse un oraş imens de cum am coborât din trenul care mă adusese cu mai multe bagaje – ca să-mi ajungă o perioadă destul de mare – tocmai de la marginea ţării. Unchiul Matei îmi spusese că mă aşteaptă la Universitate pentru că era aproape de locul său de muncă, aflat la Armenească. Mă sfătuise să iau metroul până la Piaţa Victoriei, apoi să schimb spre Universitate, dar mi se păruse complicat, aşa că, luându-mă după mica hartă scoasă de pe Google Maps, am preferat să călătoresc la suprafaţă. Troleibuzul mi se părea mult mai prietenos decât fluviile de oameni din subteran. Nu putusem uita excursia de o zi în Bucureşti, din urmă cu aproape zece ani. Fusesem cât pe ce să mă pierd, iar învăţătoarea mă certase zdravăn pentru că a trebuit să mă caute o jumătate de oră prin labirintul – aşa mi se păruse atunci – de la metrou. Atâtea pasaje, scări normale, scări rulante, ieşiri spre diferite artere pline de oameni şi de maşini... A fost o experienţă terifiantă pentru mine, dar cel mai tare mi-a fost ruşine pentru emoţia bietei femei care nu şi-a mai revenit până când nu ne-am întors acasă. Se uita deseori spre mine şi mă întreba dacă sunt bine, apoi o auzeam şoptind doar pentru ea: „Doamne, Dumnezeule!"