Cine mi-a furat Crăciunul?

Capitolul 23

          

         Michelle îşi potrivi ochelarii de soare înainte să coboare. Ziua era însorită şi se potrivea numai bine cu ce-şi pusese ea în minte. Nu uită să mai trimită un mesaj răutăcios Andreei, era distracţia ei cea mai mare din ultima vreme. Da, stătuse liniştită, incredibil de cuminte în tot acest timp. Monica nu a mai vrut să-i mai răspundă la telefon, iar această lipsă de politeţe şi de recunoştinţă o înrăise şi mai mult, dar, mai ales, o motivase în realizarea planului ei.

          Intră în parcul plin de copii şi de mămici, bunice şi bunici. Se îmbrăcase lejer, cu blugi şi pantofi de sport, iar pe cap îşi pusese o şapcă. Cozorocul mare şi ochelarii întunecaţi îi acopereau cea mai mare parte a feţei.

          „Taţii sunt la serviciu sau la amantă", îşi spuse ea sarcastic după ce constată numărul extrem de mic de bărbaţi veniţi cu odraslele.

          Imediat o văzu pe Monica. Ieşise cu fiul ei, ca de obicei, înainte de prânz, pentru a citi pe o bancă retrasă. Căruţul era lângă ea şi dinăuntru nu se auzea niciun scâncet, semn că bebeluşul dormea.

          Se apropie de un grup de copii şi le arătă o minge pe care o scosese din rucsacul aruncat neglijent pe un umăr.

          — Este a voastră, cu condiţia să vă jucaţi acolo. Întinse mâna şi le arătă aleea dosită unde citea Monica.

           Copiii aprobară bucuroşi şi o luară la goană hăulind cât le ţineau plămânii. Ţipetele acestora şi rostogolitul haotic al mingii o făcură pe biata femeie să-şi abandoneze cititul. Se ridică nervoasă şi se apropie de gaşca de mici fotbalişti pentru a-i ruga să se joace mai departe. Profitând de lipsa de atenţie a Monicăi, Michelle se apropie de căruţ, ridică bebeluşul şi, în ultimaclipă, apucă jucăria, apoi se pierdu se pierdu printre copacii din spatele băncii. Tânăra mamă nu observase nimic din ce se întâmplase în spatele ei. Enervată că „plozii aceia needucaţi" nu dăduseră curs cererii ei, începu să-şi strângă lucrurile, pregătindu-se de plecare. Nu putea să mai stea acolo cu copilul, putea să se trezească din cauza hărmălaiei. Rămase fără glas când observă absenţa copilului din căruţ. După câteva secunde de şoc, începu să urle ca un animal înjunghiat.

          O auzi şi Michelle care deja ajunsese la maşină. Puse copilul uşor în suportul special pregătit pentru el şi demară. Bebeluşul dormea încă, habar n-avea că tocmai fusese răpit.

         „Acum vei şti cum e să pierzi pe cineva drag, Monica. Vei înţelege cum m-am simţit şi eu atunci când a trebuit să renunţ la copilul meu."

***

          În camera ei, Monica zăcea pe pat în poziţia fetusului. Nu mai plângea, scâncea doar din când în când. Poliţiştii plecaseră de mai bine de o oră după ce-i luaseră declaraţia. Doamna Vlădescu nu era în stare să o ajute, abia era capabilă să respire. Vestea cumplită o pusese şi pe ea la pământ. Groaza îi răpise orice urmă de judecată şi îi era greu să execute chiar şi cele mai elementare lucruri. De exemplu, să răspundă la telefonul care suna pentru a nu ştiu câta oară.

         „Poate sunt răpitorii", se mobiliză în ea un gând rătăcit. Mâinile ei căutară telefonul şi atinseră butonul verde.

         — Sonia, ce s-a întâmplat? Tocmai am fost sunat de cei de la poliţie.

          Vocea lui Hank se auzea întreruptă din cauza efortului. Probabil că alerga.

         — Hank, începu ea să plângă, cineva l-a răpit pe Vlăduţ. Monica a mers cu el în parc şi acolo...