Până la aşezământul de caritate întreţinut de maici, voi face aproape o oră şi jumătate cu maşina.
Am străbătut deja o mare parte din oraş ca să trec podul peste Dunăre şi apoi să merg pe o şosea paralelă cu aceasta. Aş fi putut să o iau prin vest, dar am preferat să ocolesc puţin doar ca să nu pierd ocazia să admir frumuseţea peisajului. Traficul este intens, în special pe partea care duce spre zona centrală a Vienei.
Drumul mă poartă pe lângă Donauturm (Turnul Dunării n.a.) şi încetinesc puţin ca să-l pot observa mai bine. Citisem că are o înălţime de 252 de metri, iar la terasa aflată la 155 de metri se poate ajunge fie cu unul din cele două lifturi, fie urcând cele peste 750 de trepte. De-aici, cine îşi doreşte puţină adrenalină n-are decât să aleagă să facă Bungee-Jumping. Ceva mai sus, pe la 165 de metri, este restaurantul panoramic rotativ. Arată fabulos.
— La vară voi lua prânzul acolo, îmi promit cu voce tare, ştiind că va fi încă o dorinţă pusă pe răbojul celor care nu se vor îndeplini prea curând sau poate niciodată.
Trec din nou peste Dunăre şi apoi pornesc spre nord. După nici douăzeci de minute, turnurile mănăstirii augustiniene, construită în secolul al XII-lea, din Klosterneuburge, se ivesc în zare, dar rezist tentaţiei de a face un nou ocol ca să o vizitez, mai ales că norii întunecaţi coboară din ce în ce mai ameninţători deasupra mea.
Cei 60 de kilometri care mă despart de Kirchstetten îi parcurg într-o oră. Nu mă grăbesc mai ales că sunt destul de obosită şi ţin cont şi de restricţiile de viteză prin micile localităţi prin care trec. Aşezământul de caritate unde trebuie să ajung este la câţiva kilometri de Kirchstetten şi Anika mi-a spus că este uşor de recunoscut edificiul uriaş, din piatră cenuşie, în care sunt adăpostiţi orfanii.
Şi aşa şi este. Observ imediat clădirea înaltă, gri, cu exterior realizat din blocuri de piatră dăltuită, prin crăpăturile cărora au crescut muşchi şi licheni. Aşezământul este construit pe patru niveluri şi ferestrele înguste îi sporesc austeritatea. Partea superioară a uşii descrie un arc frânt, element care mă duce cu gândul la stilul gotic, deşi ansamblul pare mai degrabă romanic. Contraforţi imenşi sprijină atât zidul exterior, înalt şi solid ca şi cum locatarii s-ar aştepta la un asediu, cât şi pereţii edificiului transformat în adăpost pentru copiii fără familie. Probabil, în trecut a fost o clădire cu destinaţie religioasă.
Singurul element modern, care mă readuce în secolul acesta, este scara placată cu dale de bazalt negru şi prevăzută cu balustrade laterale din fier forjat, vopsite şi ele tot în negru. Deşi negrul şi tonurile de gri nu sunt culorile mele preferate, trebuie să recunosc că se potrivesc acestei clădiri cu aspect medieval.
Trag maşina în partea dreaptă a uşii, chiar lângă scară, şi încep să urc acele trepte, ţinând în braţe pungile de cadouri. Nu sunt sigură ce ar trebui să spun sau să fac, dar mă las mânată de instinct. Intuiţia m-a salvat din multe momente neplăcute până acum.
— Pe cine căutaţi?
Tresar surprinsă de vocea femeii din faţa mea. Nici n-am realizat când s-a deschis uşa. După veşmânt, pare călugăriţă, iar după ridurile adânci săpate la colţurile ochilor şi în jurul gurii, are cu siguranţă mai mult de 70 de ani. Ochii albaştri mă scrutează cu atenţie şi dovedesc că posesoarea lor este înzestrată cu o minte brici.
— Soră Elisa, ea este fata despre care ţi-am vorbit. Anika îşi face loc zâmbitoare pe lângă bătrâna călugăriţă şi mă îmbraţişează. Ai venit, aşadar. Sincer, nu credeam că o vei face, dar speram.
CITEȘTI
Cine mi-a furat Crăciunul?
General FictionDe ce iubim Sărbătorile? Aceasta lucrare este doar ficțiune.