Cine mi-a furat Crăciunul?

Capitolul 23 - Andreea

          Poate că pentru unele cupluri perioada de acomodare durează mai mult. Nu şi în cazul meu şi al Andreei.

         În seara aceea, ne-am plimbat prin Cişmigiu, ţinându-ne de mână şi nu am simţit deloc gerul care se făcuse stăpân asupra Bucureştiului încă de la începutul lui decembrie. Vorbăria fetei de lângă mine nu mă deranja. Curând am constat că îmi făcea plăcere să o ascult. Avea un fel amuzant de a vorbi şi în scurt timp am fost cuprins de o stare pozitivă. Pentru prima dată uitasem de tristeţea ultimelor luni şi mă simţeam bine, aşa cum demult nu mi se mai întâmplase.

         — După ce am tradus zeci de cărţi pentru copii, m-am trezit că îmi doresc şi eu să scriu pentru cei mici. Este... nu am cuvinte să redau ce senzaţie am avut când mi-am citit lucrarea în faţa unui auditoriu format din copii în care cel mai „bătrân" avea doar zece ani.

         — Şi cel mai „tânăr"?

         — Era în scutece, îl lăsase educatoarea cu mine că avea treabă şi nu putea să aibă grijă de el.

         Se strâmbase amuzant, ţuguindu-şi buzele ca şi cum ar fi vrut să-şi atingă vârful nasului, un efort absolut inutil, dar extrem de sexy în pentru mine.

        — Şi i-a plăcut bebeluşului? am râs cu ochii la buzele ei de pe care se ştersese orice urmă de gloss.

        — Cred că da, nu a plâns cât am citit, ba chiar a tras un pui de somn.

         Se făcuse târziu, dar nu mă simţeam nici înfrigurat şi nici obosit. Faţa Andreei se îmbujorase şi pe genele lungi şi întoarse, se depusese o pudră albă de chiciură.

          — Parcă eşti Moş Crăciun, a râs ea la un moment dat, trecându-şi palma caldă peste sprâncenele mele. Uite cum ai îmbătrânit!

          Îmi plăcea că nu se preface, că nu încearcă să pară mai bună decât este, că îmi arată cine este şi cum este, atât cât am putut să ne cunoaştem în acele ore petrecute împreună.

         — Şi tu cine eşti? Rudolph?

         A râs, ducându-şi mâna la nas ca să-l ascundă sau să-l încălzească în căuşul palmei.

           — Andrei, a început ea să clănţănească la un moment dat, mie mi-a cam ajuns plimbarea. Nici nu-mi mai simt faţa. În plus, mă aşteaptă bietul Thomas. Am uitat să-i las o lumină aprinsă şi mi-e că a dormit ca porcul toată ziua. La noapte îmi dansează pe cap.

         Îmi vorbise aproape o oră despre Thomas, motanul ei.

        — Îmi plac pisicile. Mi-ar plăcea să-l cunosc pe Thomas.

         Da, ştiu, era destul de tras de păr acel pretext de a merge la ea acasă. Dar Andreea a izbucnit într-un râs sănătos.

        — Sigur motanul vrei să mi-l vezi?

          De data asta, am rămas fără replică. Desigur că nu prea le avea cu subtilităţile fata asta, dar, într-un mod ciudat, îmi plăcea felul acesta direct al ei de a fi.

        — Eu... nu am vrut să spun asta... ba da... nu motanul... La naiba, vreau să merg la tine acasă şi să te cunosc mai bine. Cu motan sau fără motan, vreau să ne mai vedem.

        — Dacă vrei să ne mai vedem, atunci de ce te grăbeşti?

         N-am ştiut ce să răspund, nu mă grăbeam, dar... era normal să încerc, altfel s-ar fi simţit jignită. Ar fi crezut că este neatrăgătoare sau că eu am o problemă. Dar nu aveam, cel puţin în clipele în care o sărutam, mă simţeam al naibii de viu.