Cine mi-a furat Crăciunul?

Capitolul 26

             

             „Aşadar, Michelle nu este chiar atât de deşteaptă pe cât credeam. I-a mers până acum pentru că noi am fost prea credule şi nu ne-am imaginat că oamenii cu mintea atât de tulburată pot părea normali. Chiar şi la ea, la serviciu... Dumnezeule! Cum de nu și-a dat nimeni seama că e bolnavă?"

          Doamna Vlădescu nu-i spusese înca Monicăi ce făcuse Michelle. De fapt, nici ea nu avea toate piesele acestui ciudat puzzle. Tot ce ştia era însă că nu Hank îşi răpise copilul, ci nebuna aceea.

             Nu fusese în stare să stea acasă. O implorase pe Monica să o lase să meargă cu ea la „Grigore Alexandrescu", spitalul unde fusese dus Vlăduţ.

           După cum îi relatase şi inspectorul Dorobanţu, nepotul ei fusese găsit la adresa indicată de femeia de la telefon. E drept că poliţiştii mai pierduseră un timp preţios ca să-l trezească pe administrator pentru ca acesta să se uite în cartea de imobil. Acolo trebuia să aibă datele cu privire la apartamentele închiriate în ultima vreme.

          Nu a fost greu să descopere locul în care se afla bebeluşul pentru că plânsul lui se auzea dintr-unul din cele cinci apartamente indicate de administrator. Bietul copil era deshidratat, dar asta era singura problemă, din fericire.

            Chiar în clipa aceea uşa cabinetului se deschise şi Monica ieşi cu bebeluşul în braţe. Deşi avea chipul tras şi subţiat, ochii fiicei sale străluceau de fericire.

          — A fost laptele de vină. Vlăduţ era obişnuit cu altul şi a făcut o reacţie adversă. Este prea mic să accepte o schimbare atât de bruscă. Este bine, medicul ne-a asigurat că-l putem lua acasă.

           — Doamne ajută, Monica! Am fost tot timpul convinsă că Vlăduţ se va întoarce la noi, dar am avut şi o urmă de îndoială care m-a terminat psihic.

          „De cele mai multe ori, un procent de neîncredere poate depăşi celelalte nouăzeci şi nouă la sută procente de speranţă."

              În taxi, Monica rămăsese cu privirea fixată pe fereastră şi doamnei Vlădescu i se frânse sufletul. Inspectorul-şef nu-i dăduse voie să-i spună încă adevarul Monicăi.

           Cu câteva ore mai înainte, când bănuielile sale referitoare la vina Michellei erau aproape confirmate, îl sunase pe Dorobanţu. Numărul de telefon îl descoperise pe cartea de vizită lăsată de Hank lângă cheile de la maşină. Văzuse cănd Michelle le subtilizase şi acest detaliu a fost picătura care a convins-o. L-a sunat pe inspector şi i-a povestit tot ce observase şi ce gândea despre implicarea şi motivele Michellei.

            Acesta a ascultat tot ce i-a spus şi a sfătuit-o cum să procedeze. La scurt timp după ce au vorbit, Dorobanţu a sunat-o din nou şi a informat-o că Michelle tocmai făcuse primul pas. Din acel moment, ea trebuia să-şi joace rolul şi, mai ales, să nu divulge niciun amănunt din plan nici Monicăi, nici fostului ginere. Michelle trebuia să creadă că a învins şi, astfel, ei să poată obţine adresa unde era ţinut copilul.

            — Nu putem face nicio greşeală, doamnă. Dacă bănuielile dumneavastră despre starea ei mentală se confirmă, ar putea să-i facă rău copilului. Din acest motiv nu-i putem percheziţiona nici apartamentul. Ea ştie că acolo ar fi primul loc în care am căuta.

             Apoi totul se succedase în secvenţe rapide în acea dimineaţă. Îi părea extrem de rău că Hank era nevoit să treacă prin astfel de momente, dar reacţiile lui trebuiau să o convingă pe Michelle că era pe drumul cel bun, altfel putea să oprească totul şi să nu mai afle nimic despre Vlăduţ. Sau să-l găsească prea târziu. Nu putea risca, era în joc viaţa nepotului său.

            Monica nu vorbise tot drumul până acasă. Vlăduţ dormea liniştit în braţele mamei sale şi nu voiau să-l trezească.

            — Nu-l duci în camera lui? întrebă doamna Vlădescu în clipa în care o văzu pe Monica îndreptându-se cu fiul său spre dormitor.

            — Nu pot să-l las, mamă! îi răspunse ea pe un ton rugător înainte să dispară în camera ei.

***

           După două ore, doamna Vlădescu apăru cu un bol de supa aburindă. Monica zâmbi, ştia că mama ei nu prea le avea cu gătitul, de aceea supa era, probabil, oribilă. Cu toate acestea, se strădui să o înghită. Nu avea sare, dar avea gust de morcov şi cartofi. De altfel, se şi vedeau în supă: un morcov uriaş, care depăşea marginile porţelanului fin, şi un cartof întreg tronând peste mai multe frunze verzi.

          „Pătrunjel?"

         Nu vorbise cu mama sa despre Hank. Încă refuza să creadă că a fost în stare să-i provoace atât de multă durere. Îl iubea pe Hank, iar dacă divorţase de el, o făcuse pentru că nu mai avea încredere în dragostea lui. Cu toate acestea, el se dovedise a fi un nemernc. Michelle, singura ei prietenă, o avertizase de nenumărate ori că Hank este un ticălos, un om fără scrupule. Iată că avusese dreptate, dar această confirmare îi apăsa şi mai tare sufletul. Când îl văzuse pe Hank în seara aceea, inima ei tresărise de bucurie, era tatăl fiului ei, singurul care putea înţelege prin ce trecea. Era şi copilul său, îl durea la fel de mult ca pe ea. Dar când aflase de la Michelle că era implicat în răpirea lui Vlăduţ, atunci Universul ei se răsturnase. Nimic nu mai era aşa cum ar fi trebuit să fie. Nimic, doar ea şi copilul ei. Cel mult, mai putea accepta alături de ei doar pe doamna Vlădescu. Şi pe Michelle. Aşa dominatoare cum era, posesivă până dincolo de limite, ea era singura pe care se putea baza. Singura care nu o trădase, deşi o alungase de două ori din viaţa ei.

         „Chiar unde o fi?"

        — Ştii ceva de Michelle?

        Doamna Vlădescu își drese vocea înainte să-i răspundă.

         — Am auzit că a fost chemată să dea o declaraţie în calitate de martor...

         Monica se înnegură.

        „Aşa e, Michelle a asistat la percheziţionarea maşinii închiriate de Hank. Of, Hank... Cum ai putut face asta?"

         — Vrei să vorbim despre asta?

          Doamna Vlădescu o mângâie cu timiditate pe dosul palmei. Nu prea erau obişnuite cu astfel de apropieri. Monica îşi retrase mâna.

         — Aş vrea să dorm, sunt cumplit de obosită.

***

          Doamna Vlădescu se retrăsese, luând cu ea tava în care se afla bolul cu resturile supei: un morcov cât toate zilele şi un cartof din care Monica înghiţise un sfert.

        „E bine şi-atât", se consolă ea.

        Îşi puse un polonic din zeama care era încă fierbinte.

        — Dumnezeule! strigă fără să-şi dea seama. Este atât de oribilă... Cum de-o fi mâncat-o Monica? Uitase să-i pună sare şi nu avea pic de ulei. Părea mai mult...

        „E ca un... ceai! Cu siguranţă: ceai. Nu, nu e spălatură de vase. Cine a gustat spălătura de vase ca să ştie ce gust are? Dar ceai... merge."

        Telefonul sună chiar atunci şi ea abandonă supa. Era Dorobanţu. O informa că aveau toate dovezile că Michelle era vinovată, dar că aceasta nu ajunsese încă la ei. Putea să-i spună Monicăi acum totul. De altfel, Hank se afla în drum spre ele.

        Din instinct, doamna Vlădescu încuie şi blocă uşa de la intrare şi verifică ferestrele. Nu se bucura că Michelle era încă liberă. Cine ştie ce rău mai putea face.