Cine mi-a furat Crăciunul?

Capitolul 16 - Serena (I)

          Ziua de 1 ianuarie a noului an se apropie de sfârşit, dar m-a prins, ca într-un vortex,  în cea mai neagră dispoziţie a mea. Tot ce s-a întâmplat în această noapte dintre ani m-a dat peste cap şi doar starea cumplită de epuizare mă face să devin conştient că sunt încă viu şi că organismul meu îşi reclamă dreptul de a fi hrănit şi hidratat. 

         Ca prin vis, îmi amintesc de plecarea Monicăi şi de faptul că nu am fost capabil să mă ridic şi s-o conduc măcar până la taxi. Nu m-am mişcat de-atunci de pe scaunul în care mă aşezasem, iar ochii mă ustură de cât am privit în gol, pe fereastră, uitând să şi clipesc.

         Milioane de gânduri mi-au invadat mintea şi au pus stăpânire pe mine, transformându-mă într-un recipient în care ele pot, demente, să-şi facă de cap.

          Nu mai pot controla această stare şi mă scufund din nou în întuneric, retrăindu-mi viaţa ca şi cum ceva ma aruncase înapoi în timp, printr-un portal deschis în primele ore ale acestui an, nou venit.

         Ce s-a întâmplat în această noapte? De ce nu pot merge mai departe şi mă întorc mereu în trecut, din nou şi din nou?

          Viaţa mea curgea într-o direcţie pe care Altcineva o trasase de la început. Creatorul, Karma, Destinul au scris povestea mea înainte să mă nasc, dar asta nu m-a făcut să mă opresc din drum. Mereu am sperat că voi reuşi să înşel vigilenţa Paznicilor mei şi să-mi scriu propria carte.

          Aproape că am reuşit, într-un fel, dar am învăţat asta pe „calea cea grea", aşa cum obişnuieşte să mă tachineze un bun prieten.

          Până a ajunge aici, a trebuit să joc „Piticot" sau „Sus-Jos" pe tabla vieţii. Încă mai sper că finish-ul este departe şi că mai am de străbătut mii de obstacole, să avansez cu paşi de uriaş sau cu paşi de furnică, dând înapoi ca racul sau înotând ca peştele.

          Am învăţat, totodată, că pot să înving mereu dacă îi am pe cei dragi aproape de mine. Totul avea sens doar dacă ei erau sănătoşi şi mereu acolo, în locul acela unde mă puteam întoarce mereu ca să redevin puternic.

        Dar am mai aflat şi altceva: că nu este suficient să trăieşti prin şi pentru alţii...

         Dar asta este altă poveste pe care o voi scrie altcândva, altundeva.

          Liceul mă transformase într-un alt om. Devenisem tăcut şi nu doream să ies în evidenţă, dar nu ştiu cum am reuşit să fiu înconjurat de oameni care mă urmăreau la fiecare pas. Ştiau ce vreau şi cum voi reacţiona, anticipându-mi fiecare mişcare înainte să o fac. Ei erau... nu ştiu cum să-i numesc. „Prieteni"? Este prea mult spus, nu cred că mă plăceau în mod deosebit. „Adversari"? În niciun caz. Nu încercau să mă oprească sau să mă întreacă în vreo competiţie. Cred că „Observatori" este termenul cel mai potrivit... 

         Erau nişte Observatori care nu se sfiau să mă supravegheze într-un mod atât de evident. De ce făceau asta? Nu am reuşit niciodată să-mi explic, lor nu le păsa ce voi crede sau poate că au crezut mereu că atenţia lor mă va încânta. Erau mulţi cei care îşi doreau atenţie, dar nu şi eu. Eu voiam să fiu singur.

         Nu, nu mă deranja această formă de Big Brother, doar că nu le înţelegeam raţiunea şi motivaţia. Le păream interesant? Voiau să vadă cum evoluez? Eram carismatic? Le paream un ciudat? Mă găseau fascinant?

         Nu aveam să aflu acest răspuns, dar era un lucru pe care îl acceptam ca un dat. Era un fel de „bonus" pe care îl primeam odată cu statutul de „copil teribil" al şcolii.