Cine mi-a furat Crăciunul?

Capitolul 24 - Acelaşi decor, alţi actori

         De data asta am optat pentru călătoria cu avionul.

         Nu mai voiam să risc şi să rămân înzăpezit pe undeva, mai ales că acum o aveam şi pe Andreea cu mine. Alături de ea, mi-am înfrânat fobia de avion şi de înălţime, reuşind să petrec decent cele două ore - destul de mult pentru mine - de la decolarea de pe Otopeni până la aterizarea pe Aeroportul Internaţional Viena.

          I-am fost recunoscător Andreei care nu s-a dezminţit şi a turuit plină de veselie, non-stop, distrăgându-mi atenţia, cât de cât, de la norii cei negricioşi din jurul aeronavei și, când se crea o spărtură în ei, de la munții ca niște mușuroaie. Mai rău a fost când am prins câteva goluri de aer care mi-au provocat nişte senzaţii destul de... intense. Dar Andreea a fost mereu acolo şi m-a ţinut de mână chiar dacă gestul ei nu a fost atât de discret pe cât mi-aș fi dorit. Stewardesele olandeze şi vecinii noştri aveau, când se uitau la noi, nişte zâmbete pe faţă ca şi cum ar fi fost întinse cu pensula de jur împrejur. Da, Andreea avea acest dar, cel de a aduce lumina în privirile aţintite spre ea.

         Drumul spre hotel a durat ceva. Deşi aeroportul se află la douăzeci de kilometri, totuşi traficul intens ne-a obligat să ajungem abia după ora 12:00.

          — Sunt nerăbdătoare să vizităm târgurile de Crăciun. Nu am fost niciodată în Viena şi îmi doream atât de mult să ajung... Mi-ai îndeplinit una din cele mai intense dorinţe.

         Andreea mă îmbrăţişează şi-şi freacă vârful nasului de al meu. „Aşa se sărută eschimoşii", obişnuieşte ea să spună când face acest gest, iar eu ador când se comportă ca un copil.

        — Cu ce începem? Îi întind broşura pe care am luat-o de la recepţie. Sunt trecute acolo nu mai puţin de treisprezece destinaţii, toate la fel de atractive.

         — Putem să le vedem pe toate? negociază în glumă, dar sunt convins că nu glumeşte.

          Îşi ţine respiraţia, aşteptând să-i răspund şi nu mă lasă inima să o dezamăgesc.

         — Dacă vizităm două târguri pe zi, atunci le bifăm pe toate, aprob într-un final, de teamă că se va sufoca dacă nu spun exact ce-şi doreşte ea să audă.

         Ne schimbăm hainele de călătorie cu unele mai comode şi mai practice, adecvate mersului pe jos pentru că „Viena se parcurge doar la pas".

          Pentru azi am optat pentru Palatul Sconbrunn. Este cel mai aproape de hotel şi ajungem în mai puţin de zece minute.

          În vecinătatea acestuia se află multă lume. Turiştii sosesc în valuri succesive, aduşi de zeci de autobuze şi autocare. Strigă, râd şi fac fotografii în curtea palatului. Ignoră faptul că, în loc să fie doar ei şi clădirea în cadru, apare tot grupul care nu apucase încă să se disperseze.

          Norii se aglomerează deasupra oraşului şi prevestesc un Crăciun bogat în zăpadă, dar nu se sinchisește nimeni de gerul care pișcă mai ales atunci când îți scoți mâinile din mănuși.

         Andreea e veselă şi mă trage după ea spre zona din apropierea intrării palatului. Ne facem mai întâi o fotografie - nouă şi la încă douăzeci de persoane - în faţa bradului uriaş, împodobit cu mii de beculeţe care se tot aprind şi se sting.

         Eu zărisem deja căsuţele de lemn din locul destinat târgului. Erau aşezate în semicerc şi aveam o oarecare idee cam pe unde să o luăm ca să ajungem la bunătăţurile lor tradiţionale. Deşi nu mai fusesem aici, intuiţia îmi spunea că, practici cum sunt, austriecii păstrează o anumită ordine în felul în care distribuie zonele de interes. La fel ca în „Visul Vienez al Crăciunului" din Piaţa Primăriei, cutreierat cu un an înainte, mâncarea caldă şi dulciurile festive trebuiau să se afle undeva în partea dreaptă, în locul cel mai îndepărtat de intrarea palatului.