Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Tot ce mi-am dorit a fost o viață normală. Îmi doream să nu mai fiu privită cu ură și încercam pe cât de mult posibil să fug de violență.
Un singur lucru îmi mai dădea curaj și putere. Familia mea.
Puteam să suport orice, însă când cineva le făcea rău, nu rezistam. Nu puteam să lupt, nu eram în stare de nimic. Pur și simplu renunțam la tot, indiferent de durerea pe care trebuia să o suport după.
Toate astea fiindcă am trăit cu frică ani de zile. Ei erau tot ce aveam, dar tot odată și slăbiciunea mea, iar cei care îmi doreau răul, au reușit în cele din urmă să mă facă să cedez.
Voiam o viață normală și speram să fiu fericită cândva.
Am ajuns în pragul în care chiar am lăsat totul în urmă pentru prima dată.
Nu am avut o viață liniștită în Busan, dar speram că în Seul lucrurile aveau să se schimbe drastic.
Chiar dacă mi-am lăsat în urmă rudele şi puținii prieteni pe care mi i-am făcut, încercam să fiu optimistă şi să mă gândesc la binele familiei mele şi în special a fratelui meu.
Viața nu este roz. Era cruntă şi întunecată, iar când ajungi la lumină, te simți de parcă te-ai născut pentru a doua oară.
Chiar dacă am căzut de multe ori, chiar dacă am nenumărate cicatrici, atât pe corp, cât şi pe suflet, eu încă speram că o să îmi revin şi că o să pot schimba ceva de această dată.
Atunci când am aflat că o să ne mutăm, am început să plâng.
Sincer... nici eu nu știam dacă plângeam de fericire sau de tristețe.
Primisem o a doua şansă la o viață liniștită şi normală.
Nu puteam să zic că nu îmi era frică de această mutare.
La naiba, eram chiar îngrozită de ceea ce mă putea aştepta acolo.
Un alt oraș, alți oameni și o altă viață. Putea fi mai rău decât în Busan sau mai bine, iar asta depindea doar de propria mea voință.
Începeam să mă stresez, iar capul meu era plin cu aceleași întrebări zilnice.
O să fiu criticată? O să pot să am prieteni? Dacă o să am aceeași viață oribilă?
Orice urma să se întâmple, eu nu mai eram acea fată din trecut. Nu mai eram o timidă, închisă în propria persoană.
M-am schimbat şi asta era şansa mea de a repara tot ce am făcut greșit de când m-am născut şi până în acele zile blestemate în care nu am avut liniște nici măcar o secundă.
Sunt vinovată pentru tot. Nu învinovățesc pe nimeni, fiindcă știu că eu am fost motivul pentru tot, însă tot uram acele persoane.
Poate că ar fi trebuit să comunic, în loc să petrec timpul de una singură.
Eu știam că sunt puternică şi că puteam să trec peste toate lucrurile rele care mi se întâmplă.
Viața mea devenise un magazin de sentimente.
În doar o secundă din agitație, totul a devenit liniștit şi pustiu.
Nu puteam să ajung la lucrul dorit de pe rafturile înalte, fără un impuls.
Puteam fi golită de putere şi reîncărcată de propria mea voință şi încredere de sine.
Am întâlnit oameni care mi-au distrus viața şi oameni care au făcut-o cât de cât suportabilă.
Am putut să privesc din interior, oamenii din afară.
I-am privit şi i-am analizat, însă nu i-am criticat, ci i-am apreciat pentru oricare defect, însă când am fost eu cea privită, am fost imediat batjocorită şi criticată, iar acum mă întrebam de ce.
Ce am făcut ca să merit asta?
Acum totul urma să se schimbe.
În drum spre Seul... spre o viață liniștită pentru mine și pentru familia mea.
