Colți della Elveția

Capitolul 1 - "Cititor de minți"

Am pășit tiptil în casă. Am avut noroc cu ușa descuiată. Nu îmi permiteam să îmi trezesc fratele la o astfel de oră, mai ales în timpul săptămânii, știind că este singurul dintre noi doi care își pune toate forțele să ne întreținem. Ce pot spune... Sunt fratele ăla mic problematic.

Podeaua veche însă nu coopera. Scândurile au început să scârțâie îngrozitor sub cele 70 de kilograme ale mele.

În momentul când vârful degetelor mele atinge balustrada scărilor interioare, o privire de gheață îmi străpunge ceafa acoperită încă de pălărie și sunt întâmpinat de lumină puternică.

"Unde ai fost?"

Același ton aspru care îmi delectează urechile de fiecare dată... Nu am îndrăznit să îi întorc privirea. Știam deja ce mă așteaptă.

"Afară."

"Detaliază."

Mi-am lăsat mâna de pe balustradă și mi-am îndreptat spatele. Însă privirea îmi era mai descurajată și terifiată ca niciodată. Făcusem un lucru îngrozitor.

"Vreau să te uiți la mine când vorbești."

Atunci încremenesc un moment. Încerc să îndepărtez urmele de sânge uscat de pe buze, dar în zadar.

"Întoarce-te!"

Cu o răsuflare dificilă mă răsucesc la 180 de grade, înfruntând cu curaj privirea albastră de gheață a lui Mortimer.

"Scoate-ți pălăria, că nu plouă."

"O să mi se răvășească părul. De abia ce am apucat să îl prind."

"Tunde-te, frate. De câte ori îți zic. Dar nu contează, sunt doar eu. Dă-ți-o jos."

În lungul proces de eliberare a părului lung și încâlcit din cușca pălăriei, fratele meu cască mai întâi ochii observându-mi aproape imediat urmele de sânge. Dar apoi uimirea se transformă brusc în furie. Mi-am plecat privirea. Deja îl dezamăgisem.

"Alea sunt urme de sânge? Nu... Nu îmi spune că ai atacat pe cineva!"

Puteam să simt pe piele asprimea din vocea lui. Tocmai ce mi-a accentuat temerile și vinovăția.

"Nu îmi spune că nu te-ai abținut. Este suc, ceva, așa-i?". Simțeam disperarea și speranța din glasul lui.

" Nu."

"Poftim?"

"Nu este suc."

"Nu..De ce?! Cum s-a putut întâmpla?! Au fost 3 ani! Trei ani în care toată viața ta decurgea perfect omenește! Ce ai pățit?!"

"Sunt vampir! Cum naibii să mă controlez?!"

"Prea puțin îmi pasă! Îmi imaginam că totuși trei ani sunt de ajuns pentru a îți crea deja alura de om! Îți mai trebuie terapist? Hm? Vrei să mă strufoc iar să lucrez peste program ca să îți plătesc ție un nenorocit de vampir care să te potolească odată?!"

"Dacă nu îți convine să locuiești cu un vampir, atunci pleacă."

"Ce ai spus?" simțeam nesiguranța mascată de răceala din tonul său.

Atunci m-am înfuriat. Știam că nu am nicio scuză, dar mă săturasem de atâta ceartă.

"Pleacă! Pleacă naibii la părin-"

Dar m-am oprit brusc, realizând ce îi spuneam fratelui meu. M-am uitat direct în ochii lui ca să văd așchii de gheață. Îmi trecu un fior prin tot corpul. Întotdeauna reușea să mă intimideze. Chiar și așa, ca om simplu.

Dar cel mai important era că avea grijă de mine. Mă ținea în frâu. Cred că aș fi putrezit în cuștile închisorilor de mult dacă Mortimer nu prefera să îmi fie și mamă și tată.

Și da, am făcut "terapie". Timp de aproape 3 ani, în fiecare săptămână, Morty aducea acasă un vampir "potolit" cu care am ajuns să mă împrietenesc foarte bine într-un final și care mai întâi m-a învățat ce sunt, apoi cum trebuie să rezist tentațiilor.

Un timp a mers foarte bine, deja știam cum să îmi ascund colții si să nu reacționez inuman în preajma unor crime, de exemplu, unde sângele era din plin. Până azi.

"Pe cine?"

Am fost surprins să îi aud în continuare vocea. Credeam că urma să mă ignore toată ziua, nescoțând nicio vorbă către mine. Dar m-am înșelat.

"Ce cine?"

"Pe cine ai atacat?"

"O fată."

"Nume."

"Heather Keith Lammer."

Am putut simți răsuflarea plină de frustrare a lui Mortimer. Și-a închis ochii, frământându-și tâmplele.

"Tu știi cine e Heather?"

A fost o pauză destul de lungă până să răspund. Știam cine este. Tocmai de aceea tensiune creștea în mine. La halul în care am înnebunit acum câteva minute, habar nu am dacă mai este măcar în viață săraca fată.

"Fiica primarului."

Mortimer oftează și se apropie de masa din micuța bucătărie, trăgând un scaun și așezându-se. Mă invită din priviri să iau și eu loc.

Agăț paltonul de unul dintre cuierele din lemn dur lipite de peretele holului și mă așez față in față cu fratele meu.

"Tu ai idee ce înseamnă asta?"

Am încuviințat ușor dând din cap.

"Unde este?"

Am derulat în minte întreaga întâmplare, amintindu-mi vag de lumina neon a literelor unui bar... "Evening".

"În față la "Evening"."

"În ce stare e?"

"Beție."

Obosit, fratele meu își sprijină fruntea de mâna așezată pe masă. Nu îi placea că ocolesc subiectul și în niciun caz că sunt atât de reținut în vorbire. Își ridică privirea aspră spre mine, după câteva clipe oferite exclusiv frustrării.

"Cât de grav ai rănit-o?"

Am tras aer în piept. Este prima oară de fapt când sunt pus să explic un atac.

"Avea o rană la deget.... Nu am putut rezista."

"Nu-i adevărat. Tu puteai să te abții în astfel de cazuri. Ce s-a întâmplat de fapt?"

"Asta a fost. Mi-am pierdut cumpătul!"

"Nu mă minți!"

Uram când făcea asta. Era cititor de minți, clar. Nu puteam să mă scot ușor. Doar nu era să spun acum că alcoolul care îi curgea prin sânge a fost mai ușor de adulmecat decât sângele propriu-zis... Nu?

"Răspunde-mi!"

"Ți-am spus, era beată."

"Da, și? Ce-i cu asta?"

Dar degeaba făcea pe neștiutorul. Știa mai multe ca oricine.

"Alcoolul îi curgea prin sânge, cum să-ți mai explic? Fă singur conexiuni!"

Un moment de tăcere interveni. Mortimer mă privea absent, părând că rumegă. Nu știam ce să mai spun. Eram furios și speriat. Dacă se afla de atacul acesta, deja eram în închisoare.

"Îmbracă-te."

Și asta a fost tot.

Până să mă îmbrac din nou cu paltonul și să îmi îndes cu greu pălăria pe capul plin de păr, dar astfel încât să ascund și marea parte din el, fratele meu era deja la ușă.

Fără nicio vorbă am alunecat din casă, nevăzuți, în ceața nopții încă întunecoase. Mergeam la ea.