Colți della Elveția

•PROLOG•

Serile de vară sunt cele mai frumoase. Sunt acele momente de tihnă deplină care te înconjoară cu o aură a misterului.

Serile ploioase de vară sunt la fel de superbe. Atmosfera umedă și întunecată încântă simțurile.

Iar serile de vară cu ceață... Păi ele ascund mai multe decât ți-ai putea imagina... O negură întunecată confundată cu bezna, în care privirea îți este inutilă.

Oh, da, acele seri. Acele nopți.

****

Pașii reținuți ai siluetei slăbuțe, feminine încetinesc, îndepărtându-se de "Evening", bine-cunoscutul bar al cartierului, care trecuse peste fiecare inspecție cu brio.

Era amețită. Picioarele se simțeau ca două bucăți de gelatină, iar tufișul de pe margine părea din ce în ce mai atrăgător. Nu, trebuia să rămână în picioare și să își continue drumul către adăpostul primitor al apartamentului.

Dar brusc realiză că nu era cea mai bună idee să meargă acasă. Părinții ar fi ucis-o dacă ajungea în halul acesta.

"Dar nu am băut așa de mult!" începea să se contrazică cu sine. Piciorul drept însă calcă pe o piatră iar întregul trup se prăbuși alături de de ea, impactul fiind dureros.

Ochii erau deja închiși, pentru a evita șocul în plus dăruit de noroiul în care genunchii hotărâseră să cedeze. Dar care era scopul? Ceața înăbușea orice lucru aflat la mai mult de doi pași.

Era deja foarte târziu, somnul și amețeala o copleșeau. Așadar nu fu surprinsă când mâna nu o mai ascultă, vrând să își sune cea mai bună prietenă. Căzu pur și simplu, alăturându-se trupului firav care se mișca ușor în sus și în jos, cu fiecare răsuflare.

"Heather...?"

Fata își întredeschise ochii încet. "M-a strigat cineva?". Gestul dificil o făcu să își prăbușească sfârșită capul în iarba plină de noroi umezit de aburii ceții.

O nouă siluetă completă fundalul înnegurat. Umerii erau mai lați iar talia nedefinită. Cel puțin asta putea înțelege fata. Purta un palton subțire și ochii îi erau acoperiți de marginea îngustă a pălăriei.

"Omul ăla e nebun?" gândi dezorientată Heather. "Este toiul verii și lui îi trebuie palton!". Nu nega însă faptul că materialul subțire al tricoului ei nu o proteja întocmai de răceală ceții și a nopții.

Silueta se apropie. Acum se vedea clar că este bărbătească. Era la numai un pas distanță, iar chipul încă nevăzut.

"Pe unde umbli, ființă naivă?..."

Heather se trezi încântată de vocea calmă a celui de lângă ea, dar si revoltată de remarca acestuia. Mânia însă domina. Cu toată amețeala și somnolența ei, fata se ridică în coate, apoi în mâini și, cu greu, cu câteva legănări, și în picioare.

În tot acest timp străinul o privea amuzat.

"Heather, drăguțo, nu te mai forța. Lasă-mă să te duc eu acasă."

În acel moment fata se răzvrăti. Palma sa ateriză cu putere peste fața celui dinaintea ei.

"Perversule care ești! Să nu mă atingi! Nu sunt atât de beată! Pot și să mă bat!"

Un râs înfundat se auzi de sub pălărie.

"Uită-te și ce porți! Zici că ești Sherlock Holmes. Îți mai trebuie lupa din geanta mea și te duci la casting."

De această dată străinul nu se mai abținu și începu să râdă.

"De mine râzi? Vrei să ne batem? Am făcut karate acum 7 ani, pot să îți trag un croșeu de nu te vezi!"

Străinul continua să se amuze pe seama vorbelor negândite ale fetei. Nu o putea lasă aici în starea asta. Măcar dacă putea să își folosească mintea, să fi făcut-o în scopuri bune.

Dar chiar atunci văzu rana. Heather își frământa instinctiv degetul din care picura lichidul întunecat.

Înainte să o întrebe măcar că e rănită, mintea bărbatului cugetă departe de rațiune. Ascultă instinctul.

"AJUTOOR! Sunt atacată! Vă rog! Cineva??"

Însă țipetele asurzitoare se prefăcură în hohote de plâns frenetic. Rana nu mai era doar o simplă tăietură. Devenise o mână plină de sânge.

Bărbatul se îndepărtă câțiva pași de trupul inert al fetei suferinde. Era speriat. Terifiat. Însă lucrul fusese deja înfăptuit. Cu groază, acesta își șterse în viteză gura plină de sânge și fugi cu o viteză inumană, cât mai departe, pierzându-se în negura nopții....

Voia doar să ajute... De unde să știe că era și rănită?