Colți della Elveția

Capitolul 21 - "Atât de negru și simplu, în același timp."

   Pentru a nu știu câta oară, în ultima săptămână, simt cum capul mi se prăbușește din capătul gâtului, fiind astfel nevoit să îl sprijin în cele două palme. Vedeam acum numai întunericul, nimic nu pătrundea prin scutul dublu al ochilor mei. De auzit însă, auzeam multe. Respirația mea alcătuită dintr-o inspirație, un oftat și o expirație. Zeci de pantofi umblați peste tot pe holurile albe, fișe și radiografii fâșnind îndoite de aerul potrivnic vitezei doctorilor. Răbdarea îmi era încercată.

   Ați accesat mesageria vocală...

   Păstrându-mi una dintre palme peste ochi, acoperind lumina orbitor de albă, am închis încă o dată apelul. Nu am mai continuat, sunasem deja de prea multe ori. Domnița era ocupată. Iar Mortimer... nu aveam habar.

   Scaunul ieftin pliabil, cu un minim de burete cusut sub bucata de material sintetic, la fel de ieftin, începea să îmi provoace dureri. Nu era de treabă. Eram de o jumătate de oră așezat pe el, și încă nu am primit răspuns în ceea ce privește cauzele evenimentului... petrecut acum 40 de minute. În afară de "Este bine", nu cred să fi aflat vreo informație nouă.

   Observ cum o asistentă trece pe lângă mine, într-o oarecare grabă, ținând în echilibru câteva sticluțe de ceva, pe o tăviță, intrând degrabă în sala în care se afla Mortimer. Ce să fi făcut oare cu acelea?

   Aud versurile melodiei mele pentru sonerie, de această dată mai încet, deoarece sonorul era dat la cea mai mică treaptă. Gândul meu zboară la limonadă, apoi deviază către ceva mai ispititor - bere cu lămâie.

   "Alo?"

   "Hei, Mason. Care-i treaba?"

   Inspir. Expir.

   "Ai putea, te rog frumos, dacă nu ai ceva urgent de făcut, să vii... la spital?"

   O clipă se aude doar un zumzet static.

   "Este totul în regulă? Ai pățit ceva?"

   "Nu eu."

   "Oh. Ajung imediat. Mulțumesc pentru că m-ai anunțat, sincer."

   Se vede graba în care s-a hotărât să vină. Mi-a închis fără formle de politețe ale încheierii unei conversații. La revedere și ție, Esme, cred.

     ***

   Intuiția mea funcționa de minune. La scurt timp, eleganta și nu prea prințesă din turnul cel obscur, la fel de întunecată ca de obicei, își face apariția. O singură diferență observ însă. Culoarea intensă și nouă a părului său scurt, ombre. Turcuazul marin era alesul.

     "Ce s-a întâmplat?"

   Esme se așeză grăbită lângă mine, temătoare, neștiind la ce răspuns să se aștepte. Era îngrijorată, iar asta nu îmi plăcea, mai ales pentru că nimic altceva nu se desprindea din atitudinea sa decât simpla licărire a ochilor ei de culoarea alunei, licărire care indica o mică panică, pură și nemijlocită. Nu îmi plăcea, deoarece mă simt ca un frate care a ratat întreaga evoluție a celui care a fost în tot acest timp lângă mine, de parcă aș fi ignorat total orice detaliu al vieții lui. Simțeam insecuritatea că ea știe mai multe decât mine, că... îl cunoaște mai bine.

   "A avut niște convulsii."

   Și din nou, acea privire cu ochii căscați. Se întoarce cu fața către peretele opus, mușcându-și buza de jos și frecându-și mâinile între ele. Și atunci, a apărut întrebarea care avea să îmi schimbe total starea de spirit, să îmi confirme un aspect la care speranțele mele nu aderau.