Colți della Elveția

Capitolul 14 - "Baia domnișoarelor, doamnelor și domnițelor"

   Esme se răsuci brusc spre Mortimer, parcă văzându-l pentru prima oară și neștiind cine mai exact o strigase. Privirea sa oscila între mine și fratele alături de care mă aflam.
  
    "O cunoști?"

   Pentru o clipă, Mortimer nu răspunse. Ce a fost cu întrebarea aceasta? Normal că o cunoștea. Cum altfel să îi știe numele?

   "Mason... Mortimer."

   "Esme." repetă dragul meu frate, de parcă ar fi primit vreo răsplată pentru pronunțarea perfectă a celor 4 litere.

   "Dacă nu ați observat, avem o mică problemă aici."

    Derutat, Mortimer își retrage privirea dinspre domniță și revine la obișnuita sa atitudine atotștiutare de "frate mai mare".

   "Oameni buni, totul este în regulă."

    Clienții cafenlei făcură brusc liniște, ascultând cuminți la spusele lui Morty.

   "Întoarceți-vă la orice făceați adineaori, voi suna eu la salvare. De asemenea, domnul acesta este în stare stabilă, nu va muri și nu suferă prea mult."

   "Ești doctor sau ceva?"

   Chiar dacă nu se așteptă să i se pună vreo întrebare, găsi imediat un răspuns satisfăcător, fără a introduce gogoși în explicația sa. Se pricepea, nu ca mine.

   "Nu, dar am mai avut de a face cu astfel de cazuri și sunt instruit în ceea ce privește acțiunile de prim-ajutor."

   Și cu acestea, oamenii se întorc la locurile lor, majoritatea părăsind localul. Murmurul general se auzea ca un cumul de șoapte suspicioase. Măcar că nu aveau curajul să spună cu voce tare.

   Am făcut un schimb de priviri cu Mortimer. Trebuia să sune la psihologul meu, nu putea să lase un vampir în devenire pe mâinile neexperimentate, în acest domeniu, ale doctorilor britanici.

   "Alo? Aș cam avea o urgență de anunțat... Un băiat a fost trimis pe lumea cealaltă..."

   Limajul nostru codat. Pentru oamenii obișnuiți ar fi însemnat moarte sigură. Specialistul acesta însă ne cunoștea foarte bine, fiind chiar el un vampir. Procedura sa, după ce "te-a potolit" continuă cu învățarea limbajului codat, pentru cazul în care avem de a face cu astfel de cazuri. Așa nu vom fi nevoiți să sunăm la ambulanța propriu-zisă, sub presiunea tuturor oamenilor îngrijorați participanți, vrând-nevrând, la incidente șocante.

   Esme se aplecă asupra lui Ralphie și îi luă pulsul. Părea să nu mai fie șocată.

   "De cât timp îl știi pe Mortimer?"

   Esme se opri și înlemni, acolo, atât de aproape de podea, stând pe vine. Se gândea la un răspuns perfect. Avea ceva de ascuns, ori îi era rușine.

   "De ceva vreme."

   Nu am insistat. Nu voia să continui. Conținutul răspunsului ei era sec, iar vocea una acră. Poate voi stoarce mai multe din Mortimer.

   "Ai un șervețel?"

   "Sigur."

   Mă îndrept către măsuța din colț, cea la care stăteam eu și Mortimer, și unde nu apucasem să îmi beau eu corretto-ul, care acum stătea cuminte pe o farfurioară albă. Nu mai avea abur, se răcise deja. La naiba și cu incidentele astea neașteptate.

   Îi întind lui Esme șervețelul venit la pachet cu ceașca de cafea. Am apucat să simt un iz din aceasta, aplecându-mă să trag bucata de hârtie de sub farfurioară. Mhm... Mirosul de cafea combibat cu lichiorul acela dulce. Tipic italienesc. Iubeam această combinație.