Colți della Elveția

Capitolul 9 - "Asta este o poveste pentru altă dată."

Pornesc încetișor pe aleea dintre blocuri. Eram amețit, ce-i drept, dar, mai presus de toate, am rezistență de fier. O rezistență pe care am dobândit-o odată cu colții, rezistență de care în momentul de față nu mă pot lipsi, având în vedere că deja a devenit o datină.

Am plecat primul, împins aproape pe ușă de Lara. Nelson a continuat să îi ceară Larei să îmi tot reumple halba, până într-un moment când aceasta i-a spus că eu nu venisem tocmai pentru a-mi omorî timpul excesiv de mult liber, ci pentru ca să îi spun eu ceva privat ei, apoi să fug că mă grăbesc. Așa că, pe la jumătatea timpului petrecut acolo, ea a încetat să îmi mai dea băutură.

După încă vreo jumătate de oră, m-a chemat la ea să "îi spun acea chestiune între patru ochi". Odată ajuns după tejghea, îmi șoptește că ar fi vremea să plec, pentru că scuza ei cam așa suna. Am fost total de acord, pentru că deja făcusem rost de numărul de telefon al lui Nelson, așa că nu mai avea rost să lungesc vizita mea și să stric minciuna perfectă a Larei.

M-am cărat aproape imediat de acolo, uitându-mi însă... accesoriul meu căcăniu preferat în micuțul local. Urma să îl iau în orice caz mâine. Am privit urât la barosanul luminos. Mă ardea în vârful capului, chiar și cu părul meu alb. Era amiază, cel mai probabil. Am dat să scot telefonul din buzunarul paltonului, dar acesta nu era de găsit. Așa cum de fapt mă așteptam, era pe undeva prin casă, uitat de neatentul de mine. Și ce grabă, frate. Grabă să scap de vegetatul pe canapea. M-am uitat prin jur după oameni care ar fi putut să îmi spună cât este ceasul. Aveam, într-adevăr, un loc unde să mă grăbesc.

În fața mea se zărea un om pe la treizeci și ceva de ani, care părea să se grăbească, uitându-se din minut în minut la mobilul vechi, cu taste, probabil un Nokia. Sigur putea să îmi spună și mie cât este ceasul. Îl avea chiar lângă el. Încă șase pași, cinci, patru, trei...

"Ce zi frumoasă, nu-i așa? Arde soarele destul de tare, aș zice. Ce oră o fi?"

Bărbatul mă observă în ultima clipă. Probabil că l-am speriat. Nu credea că vorbesc cu el. Se uită fugitiv la mine. Ochii săi erau lărgiți și aproape ieșiți din orbite când mă zări. De ce ar fi fost speriat? Fără să mai stea pe gânduri, se întoarse rapid, aproape împiedicându-se, și fugi în direcția opusă. M-am îngrijorat văzând oameni fugind de mine. Mă rog, om. Oare îmi văzuse colții? M-am întors ridicând din umeri și văzându-mi de drum. Asta a fost mai mult decât dubios, dar, cu atât mai bine. O să am ce să îi povestesc lui Morty.

În drumul meu către spitalul local, îmi reînvie de fiecare dată în minte imaginea bărbatul privindu-mă terifiat. Avea niște ochi albaștri-închis care m-au speriat în primă fază, văzând cât de mult se pot lărgi de spaimă. Nu îmi aduc exact aminte ce culoare era șuvița rebelă care i-a împiedicat viziunea să observe acea margine de bordură care aproape l-a făcut să pice în nas. Probabil un fel de blond sau șaten deschis.

M-am șters pe preșul de plastic al spitalului Queen Elizabeth, având instinctul să îmi dau jos pălăria, atingând în schimb capul gol, cu păr proaspăt spălat de ieri. Fără să am ocazia să văd, doar atingându-mi rădăcinile firelor de păr, știam că era vremea să mă mai vopsesc. Părul argintiu nu crește singur de capul lui la 17 ani.

"Bună ziua! Am venit aici să îl vizitez pe Mortimer Caspari."

"Sunteți vreo rudă?"

"Frate."

"Nume, vă rog."

"Mason Caspari."

"Carte de identitate?"

Cu o oarecare mirare îmi scot buletinul din buzunarul pantalonilor. De când cer acte de identitate? O fi o măsură de protecție. Îl întind asistentei de la recepție și aștept. Tot acest "ritual" îmi consuma răbdarea un pic câte un pic. Cu toate acestea, mi-am păstrat vocea calmă și politețea cuvenită doamnei mai în vârstă din fața mea, care îmi spuse zâmbind: