"Bună ziua, domnul... Caspari?"
"Da."
Schimbul de priviri este tensionant, doctorul fixându-și ochelarii pe nas în vreme ce își întoarce privirea pe foaia albă de hârtie, pe care luase niște notițe, acoperind o parte din scrisul de calculator. Rămân singurul care încă mai privește, acum doar niște pleoape coborâte.
"Pacientul Mortimer Caspari se află într-o stare stabilă. Au sosit și rezultatele analizelor."
Încuviințez și simt o străpungere de privire în ceafa mea. Esme era la fel de neștiutoare ca și mine acum.
"S-a detectat o doză incredibil de mare de insulină în sânge. Nu este însă atât de mare încât să provoace daune majore. Nu a intrat în comă, deci se poate recupera repede."
"Insulină? Oh, Doamne."
Esme își plimba iarăși mâinile pe la șosete, evitându-mi privirea.
"Știți cumva dacă suferă de vreo boală?"
Doctorul mă privi acum, așteptând răspunsul.
"Ăă... Nu... Nu cred."
"Diabet."
Esme nu își opri însă acaparanta preocupare, cu toate că avea acum de vorbit mai multe. Încremenesc pregătindu-mă de un verdict.
"Este adevărat. Dumneavoastră sunteți...?"
"O prietenă."
"În regulă. Aș avea acum o serie de câteva întrebări. Pacientul cunoaște afecțiunea sa?"
"Da."
Am tăcut, ascultând schimbul de replici. Esme îmi evita în continuare privirea.
"Bun. A început să își ia tratamentul de la un medic specialist?"
"Da."
"Când?"
"Acum aproape o lună."
Doctorul pare să nu observe nimic în neregulă în faptul că nu fratele vorbește, ci "o prietenă".
"Este, mental, demn de a-și urma tratamentul de unul singur?"
"Da."
"Și ultima întrebare - Știți cumva sub ce circumstanțe a decis să ia o supradoză?"
"Nu am nici cea mai vagă idee."
Doctorul mulțumește și ne anunță că până la ora 11 avem oricând voie să îl vizităm pe Mortimer. După plecarea sa, se lăsă o liniște deplină pe holul alb. Voci înnăbușite îmi fac urechile să vibreze, așa că mi le acopăr. Esme stătea acum ca un copil, așezată pe gresia cam căruntă, din cauza tălpilor care au trecut de nenumărate ori pe aici. Își strângea genunchii în brațe, iar eu nu îmi mai desprindeam privirea de ușa pe care intrase doctorul.
"Îmi pare rău."
Mențin tăcerea, însă simt cum mâinile îmi transpiră și o căldură insuportabilă îmi cuprinde obrajii, ochii și nasul. Încercând să înghit, simt un nod dureros în gât, care știu încă de pe acum că nu mă va lăsa să scot vreo vorbă fără ca vocea mea să nu sune tremurată.
"Îmi pare foarte rău, Mason. Am încercat să îi spun să mă lase aici, să nu mai vin, nu a vrut să mă asculte și..."
"Să ce...? Tu aveai de gând să pleci cu noi?!"
CITEȘTI
Colți della Elveția
Vampire"...serile de vară cu ceață... Păi ele ascund mai multe decât ți-ai putea imagina... O negură întunecată confundată cu bezna, în care privirea îți este inutilă. Oh, da, acele seri. Acele nopți." Mason Caspari. Un bădăran, ce mai. Dacă nu ar fi aș...
