Colți della Elveția

Capitolul 12 - "Killian încasează un pumn în ficat."

Un laborator de biologie, da, asta era. Două ferestre, mari cât jumătate de perete, decorau cel de al patrulea zid al încăperii, lăsând lumina barosanului de după-amiază să intre liber în clasă. Plănuiam să îi cer profesoarei de engleză să mă lase să trag puțin mai încolo jaluzelele... puțin mai de tot.

Eram chiar în mijlocul clasei, pe rândul de bănci de câte unul. Biroul, prea mic pentru mine, era ca un obstacol împotrivindu-se picioarelor care amenințau să se reverse. Mă sprijineam în coate.

Și, uite-ne acolo, pe toți câțiva. Trei dintre ei, nici nu îmi sunt cunoscuți. Cinci elevi distincți, în total. Puteam observa cu ușurință starea lor de spirit.

Uite-l acolo pe cel temător, îngrămădindu-se în banca sa din ultimul rând, părând să se afunde din ce în ce mai mult sub placajul de lemn.

Iată-l pe cel furios, aruncând priviri săgetătoare oricui îndrăznea să îi susțină, chiar și pentru o secundă, holbarea. Tricoul roșu îi accentua necesitatea unui sac de box.

Privește și la cel curjos, îndrăznind, fără pic de slăbiciune în glas, să îi ceară profesoarei să își cumpere o sticlă de apă, de la magazinul de vis-a-vis.

Dar să nu uităm de misterioasa domniță întunecată, oferindu-ne acel poker-face din colțul diametral opus sfiosului, sprijinindu-și falca într-o palmă, plină de nonșalanță. Aproape că o invidiez. Aproape. Cealaltă mână i se întindea cu egoism pe întreaga bancă, nelăsând loc vitezului.

Într-un final, priviți și indiferentul. Centrat, alungit și pletos, mirificul Mason. Mereu cu privirea la ceas, însă, sperând să nu întârzie la job-ul său primit în urmă cu două zile.

"Nu." fu răspunsul scurt al profesoarei.

"Dar îmi este foarte sete. Urmează să stau 4 ore închis în această încăpere, nu pot să rămân nehidratat atâta vreme."

"Am spus nu. Mută-te mai încolo, nu aveți voie unul lângă celălalt."

Vitezul se ridică ascultător și îi aruncă o ultimă privire misterioasei domnițe. Acum, pe propriile picioare, se vedea clar că acest cavaler era un sportiv. Probabil din echipa de baschet a școlii. Figura sa impunea respectul coechipierilor. O fi fost căpitanul. Domnița însă îl ignoră total, simțindu-se inexplicabil atrasă mai mult de perete, decât de impecabilul maxilar bine-definit al tipului.

Trecu pe lângă, fără măcar să mă bage în seamă. Era serios. Probabil însetat. Te înțeleg la perfecțiune, drag coleg de detenție. Trăiesc acest sentiment în fiecare zi, fiecare oră, ba chiar fiecare moment al vieții mele. Și am să o fac pentru mult timp.

"Cum te numești?" îl întreb pe acesta când profesoara de engleză hotărește că este momentul perfect de o pauză pentru cafea, undeva la mijlocul celor 4 ore.

"Cine întreabă?"

"Un elvețian."

"Turiștii ăștia, nu vor numai coordonate, acum cer și numele interlocutorilor."

Zâmbesc.

"Killian Hopkins."

"Mason Caspari."

Îmi întinde mână. O apuc și finalizez introducerile.

"Așadar ești în echipa școlii?"

"E căpitan, tontule, nici măcar pe el nu îl recunoști?"

Vocea îi aparținea misterioasei domnițe din regalitatea băncilor primului rând. Se întorsese acum cu fața la noi, relaxându-și picioarele pe banca din spate. Se decisese într-un sfârșit să vorbească.