Colți della Elveția

Capitolul 15 - "În Elveția, în Wettingen."

Cum Esme se hotărâse să refuze categoric invitația mea la o scurtă plimbare până la spital, m-am simțit nevoit să merg la cules de alt partener. Mi-am vânturat besmetic privirea în jur, prin întregul perimetru al micuțului local. Prima persoană pe care mi-au căzut ochii, odată ieșit din baia fetelor, a fost un tip de la "ambulanță", care se chinuia, într-un stil alert, împreună de colega sa la fel de neîndemânatică, să îl ducă pe Ralphie, pe o targă, în camioneta galbenă parcată în fața cafenelei.

Începusem să mă îngrijorez privind în continuare la pleoapele subțiri ale ochelaristului. De ce nu se trezise încă din leșin? Părul îi era acum întins pe spate, iar perechea de ochelari cu ramă de plastic, în mâinile colegei stângace.

A doua persoană pe care ochii mei și-au pus pata a fost însă Mortimer, discutând șoptit cu Esme, între pereții la întâlnirea cărora era așezată măsuța și mult-râvnita mea cafea. Părea că se certau. Sau mai degrabă... ea se certa.

"Pe naiba. De unde era să știu că el este? Nici măcar nu semănați."

Esme face parte, cu siguranță, din categoria acelor oameni a căror voce nu poate coborî sub 35 de decibeli.

"Șșt! Vorbește mai încet. O să te audă."

"Tu nu îmi spui mie să tac, OK?"

"Nu am spus asta. Am spus să cobori mai mult volumul."

"Nu contează. E bine și așa. Acum, să nu te m-"

Mortimer îi întoarce însă spatele, oftând ușor și dându-și ochii peste cap. Nu avea de gând să se certe cu ea și nici să o lase să spună ceva ce ar fi regretat. Bine jucat, fratele meu. În continuare preferi să îmi ascunzi un adevăr.

"Mason."

"Morty."

"Haide să mergem."

"La regină?" (spiatalul Queen Elisabeth, "queen", în lb. engleză înseamnă "regină")

"Acasă."

Mortimer era obosit. Obosit, dar totodată, foarte serios. Ceva nu îi convenea. Poate că se trăgea de la conversația șoptită cu Esme. Îi fac un semn milităresc vampiriței și mă întorc pe călcâie, urmându-mi fratele pe ușa cu clopoțel a intrării în cafenea, respectându-i astfel dorința.

Îmi simțeam gâtul uscat.

***

Făcuserăm câțiva pași de la intersecție, așa că mai aveam numai vreo 200 de metri până acasă. Mortimer nu își propusese, pe acest întreg parcurs al drumului, să scoată vreo vorbă. Nici eu nu am insistat. Mergeam amândoi, unul lângă altul, pe mijlocul străzii, fără grija că vreun autoturism ar fi putut intra în peisaj. De la distanță, am fi arătat ca și tată și fiu, exceptând, probabil, faptul că niciunul dintre noi nu este părinte, într-adevăr.

"Tu și Esme, huh?"

"Nu te gândi la așa ceva."

"Tu de unde o cunoști, mai exact?"

Întrebarea care sparge gheața. Un răspuns simplu, până la urmă, dar oare chiar voiam să i-l dau pe cel adevărat?

"Am cunoscut-o la școală. Am văzut-o și mi s-a părut interesant să mă introduc ei."

Am ales totuși o realitate de bază de la care să pornesc. Acest sâmbure putea însă evolua în mai multe direcții.

"Serios?"

Vocea lui Mortimer părea surprinsă. Se aștepta cumva la alt răspuns?

"Adică, nu a intrat ea în vorbă cu tine?"