Colți della Elveția

Capitolul 13 - "Un corretto."

   Sfârșitul de săptămână m-a luat prin surpindere. Se întâmplaseră atât de multe, încât acele două zile de libertate păreau... ireale.

    Lara se hotărâse să îmi lase puțin timp liber, având în vedere că am lucrat destul de mult până acum la ea, în sensul că... Am pus mâna, propriu-zis, pe tava pe care urma să așez halbele și paharele de cristal. Suma de bani însă, nu trebuie discutată.

   M-am ridicat greoi din patul dublu, pe care eu și Mortimer îl împărțeam, în ciuda faptului că avem o cameră în totalitate liberă. Dormitorul era decorat în stilul clasic, discret, al fratelui meu. Predominau nuanțele de bej, însoțite de roșu și negru, în unele locuri. Perdeaua era trasă, împiedicând orice urmă de barosan să pătrundă. Atâta timp cât Mortimer nu este acasă, așa vor sta.

   Papucii mei cu Homer Simpson îmi zâmbesc de jos, de la baza patului. Dar astăzi este cald, poate mai cald decât a fost vreodată până acum. Desigur, vara își făcea inevitabila apariție, iar barosanul se bucura, se pare, de această ocazie. Nu îmi voi pune papucii. Calc pe ei și trec mai departe, dând cu ochii de living-ul nostru prăfuit.

    Îmi uitasem telefonul aici. Se pare că ieri fusesem prea obosit ca să mai stau la televizor, la o telenovelă, ceva. Măsuța de cafea era îngrămădită între canapeaua negricioasă și televizorul nostru bătrân, iar telefonul, pe ea.  Arăta îngrozitor această combinație, e adevărat. Îl ridic.

    "Aveți un mesaj vocal. Pentru a asculta mesajul vocal, apăsați tas-"

    Beep.

   "Bună ziua! Vă sunăm de la spitalul Queen Elisabeth, în legătură cu domnul Mortimer Caspari. Vă anunțăm că, din acest moment, externarea este posibilă oricând."

    Bine de știut. Tocmai ce mi s-a încheiat ziua de relaxare. Acum începe ziua stai-24/24-cu-fratele-tău. Și o spun fără vreun pic de sarcasm sau răutate. Sincer, Mortimer mi-a lipsit. Și trebuie să mă revanșez mai ales din cauza faptului că am uitat complet să i-l aduc pe Oliver să îi țină companie în lungile nopți petrecute la spital.

    Așadar, drumul meu, ziua în amiaza mare, când barosanul își face de cap mai ceva ca rândurile trecute, a fost foarte dificil. Veșnicul meu palton crem, atârnând dincolo de talie și de șolduri, se bălăngănea ușor din cauza mersului meu grăbit. Mă furișam numai prin margini de străzi, pe lângă copaci, la veșnica umbră răcoroasă. De vreo șase ani, ea mi-a rămas alături întotdeauna. Ea și fratele meu.

   Eram aproape de cele câteva scări care duceau spre ușa dublă, însă nu am apucat să le și urc, așa, zvelt, cum am observat că are obiceiul cineva...

   Mortimer era așezat pe ele, iar mâna și-o sprijinea pe genunchiul îndoit. Privea în altă parte, nu mă zări.

   "Morty!"

   Nimic.

   "Mortimer!"

   Acesta își întoarse privirea derutat. Mă privea de pe altă lume. Se uită totuși la mine, deslușindu-mi trăsăturile și, într-un final, recunoscându-mă.

   "Frumos îți mai stă în căcăniu."

    Am zâmbit auzind bine-cunoscuta replică. Pălăria mea era totuși o nuanță de bej mai închis. Atunci îmi reveni în minte un fragment de amintire... poate preferata mea. O siluetă bărbătească, pășind la lumina felinarului, din penumbra nopții, dezvăluind, în mâna stângă, o pălărie care îmi aparținea. Această pălărie, pe care jur că o păstrez mulți ani de acum încolo.

       "Cum ești?"

    Întrebarea mea nu a fost una simplă. Mortimer se frecă instinctiv după ceafă, încercând să acopere, fără succes, urma care îi rămăsese. Erau două puncte albicioase, care cu timpul aveau să dispară. A fost o mușcătură puternică.