Colți della Elveția

Capitolul 11 - "Bă, lunganule, Caspari ești?"

Întreaga seară, care a durat doar 1 oră și jumătate, a fost... palpitantă. De cum am pășit în casă, în casa în care se afla și el, Nelson, am avut acest sentiment. Știam că urma să fie un scurt timp la dispoziție, pentru mine, ca măcar să mă dezmorțesc, dar, cu toate astea, mintea mea nu se oprea din gândit la diferite posibilități de a îl face pe cel din fața mea să rămână măcar... câteva ore în plus? Oh, pe cine păcălesc! Aș fi preferat o noapte întreagă...

În mare parte, am stat pe canapeaua din micuța sufragerie, privind meciul de fotbal din seara aceea. Nu eram mare fan, aproape deloc. Nici nu știu dacă cunosc cu adevărat regulile jocului, dar am tăcut, neîndrăznind să întrerup frumoasa manifestare a lui Nelson, care părea că trăiește meciul cu fiecare celulă a sa.

I-am adus ceva de băut, nu foarte tare, deja fusese la bar, și diferite snack-uri, printre ele numărându-se și incredibilii pufuleți românești. Le citisem în sfârșit numele cap-coadă: "Gusto".

Aș fi preferat ca această primă întâlnire să se desfășoare poate mai devreme, și să ajungem să vorbim mai mult decât "Unde este telecomanda? Pot să dau mai tare?" și "Sigur, pe masă.", să ajungem poate să ne cunoaștem mai bine. Dar a fost totuși destul de satisfăcător că a venit singur, de bunăvoie până aici...

... La ce te gândești, Mason?! El nici măcar nu știe că asta este o întâlnire... ai luat-o pe ulei, alunecând pe burtă și picând într-un final în cap.

M-am uitat la ceas când deja se făcuse ora nouă și jumătate. Meciul se terminase, iar Nelson se văzu nevoit să plece, într-o rafală întreagă de "Îmi cer scuze de deranj". Mă gândeam că adulții sunt oleacă mai bazați și mai siguri pe ei, ori Nelson părea mai mic chiar și decât mine. Și totuși... cei 26 de ani arătau foarte bine pe el, mai ales acea bucată bună de barbă părând lăsată să crească liber, însă aranjată cu multă grijă de posesor.

"Îți mulțumesc din nou că mi-ai adus pălăria. Poate ne mai vedem. Ai oricum numărul meu de telefon."

"Da, și tu pe al meu. E în regulă, posibil să te sun mâine pe la... 12?"

Nelson stătea în tocul ușii, lăsând briza de afară, răcoroasă să intre. Era sprijinit cu cotul de ușor, privindu-mă oarecum de sus. Era încă și mai înalt decât mine. Nu e de parcă eu aș fi Empire States, aveam doar 1.80, dar el cu siguranță era. Privirea aceea obosită și gânditoare pe care o așternuse acum pe chip, mă intimida. Nesiguranța de adineaori se evaporase ca prin minune.

"La 12 sunt... Am treabă. Adică..."

Și atunci mi-am zis că ascunderea față de el a unui nou lucru nu făcea decât să înrăutățească lucrurile, așa că, până la urmă, am zis-o, coborându-mi privirea în pământ, într-un fel rușinat de reacția pe care ar fi putut-o avea.

"Sunt la școală atunci."

Nu am auzit nimic din partea lui, nici nu vedeam, din cauza priveliștii pantofilor lui dați cu lac, până când rosti următoarele cuvinte.

"E OK dacă te sun pe la 3 atunci?"

În continuare studiam panorama încălțămintei negre a lui Nelson. După felul și grija cu care posesorul își tratează pantofii, întotdeauna îți poți da seama de o parte din personalitatea or viața de zi cu zi a persoanei respective. Spre exemplu, Nelson, cu pantofii săi de modă veche, negri, lucioși, probabil costând o avere pe care eu nu mi-o permiteam, spuneau despre el mai multe informații nevorbite. Nelson era un clasic. Era un om de modă veche, într-adevăr, pierzându-se probabil în mulțimea bătrânilor secolului trecut. Era blând cu ei, atent, lacul trădând aceasta. Și, într-adevăr, după cum și eu am bine observat, Nelson era un om atent la detalii, cu ceva îndrăzneală și curaj împletite. Îl adoram pe omul ăsta.