Colți della Elveția

Capitolul 7 - "Simțurile îți funcționează"

"Alo?"

Heather mă privește absorbând fiecare cuvânt posibil scos de cel din partea cealaltă a firului. După aproximativ 15 minute după ce am ajuns la reședința Caspari, telefonul meu a început să sune, apelul fiind însoțit de melodia "Lemon tree", de la Fool's Garden.

"Domnul Caspari?"

"Eu sunt."

"Vă sunăm de la spitalul Queen Elizabeth, în cazul lui Mortimer Caspari. Orele disponibile de vizită încep de mâine dimineață la 11, până la 5."

"Uh... mulțumesc. Cum se simte?"

"Este în stare stabilă. A pierdut destul de mult sânge, dar este bine. Va trebui să mai fie supus unor controale, apoi vă vom spune cauza infarctului miocardic."

"Da. Mulțumesc. Mâine la prima oră sunt acolo."

"Vă așteaptă. O zi bună!"

"La fel."

Închid telefonul cu un oftat. Heather auzise clar, totul. Trebuie să îmi amintesc să dau volumul mai încet. Am asiguart-o că totul este OK, deși nu era. Nu mă simt în stare de conversații în acest moment. Eram obosit și sătul de această agitație, dar, în principal, de faptul că urma să mă descurc pe cont propriu. Un lucru la care mă pricep nemaipomenit.

"Camera lui Mortimer va fi liberă o vreme. Stai acolo. Dacă vrei mâncare, ai în frigider. Avem periuțe de dinți din belșug, ai zice că facem colecție. Caută ceva prin șifonierul fratelui meu ca să te îmbraci, dușul e disponibil oricând. Și vezi că te încui."

Am lămurit-o lemn. Strictul necesar cu siguranță găsea în casa asta, așa că nici nu m-am străduit să explic mare lucru. Nu m-am uitat la ea, ci m-am îndreptat direct spre ușă. Atunci a înțeles și ea de ce i-am făcut instructaj.

"Pleci...? Unde pleci? Mă lași singură?"

Se apropie repede de mine și mă apucă de braț. Am avut însă destulă îndemânare să mi-l retrag din strânsoare. La ce se aștepta? Nu o să locuiesc în mare parte a timpului cu ea. Chiar și dacă va avea nevoie de îndrumare, prea puțin îmi păsa în momentul acela. Adio responsabilitate.

"Nu e treaba ta ce fac eu. Muțumește-te că ai un loc în siguranță unde să stai. Fereastra oricum e deschisă mereu. Fugi la tine când ai chef. Fii un monstru pentru părinții tăi. Îngrozește-i dacă vrei. Doar nu te băga în viața mea mai mult decât ești deja, inevitabil."

Îmi trag pălăria mai pe frunte și apăs pe clanță gata să părăsesc locuința. Dar aud un suspin. Nu. Nu îmi spune că iar plânge. Ce naiba e în neregulă cu ea? Are și alte activități sau ăsta e hobby-ul ei general?

" Nu te aștepta să îmi retrag cuvintele."

Nu se uită la mine. Dar mă ocolește orbește și bluza ei fâșnește la atingerea paltonului meu. Atinge și ea clanța și se oprește. O mică răsucire și... Eww! Sunt sugrumat de o ființă de cinci ori mai slabă muscular ca mine. Mda, sunt îmbrățișat de aceasta.

"Nu... Nu mai face contactul ăsta fizic cu mine..."

"O să ți-l dorești mai târziu... Dacă mă mai vezi."

"Simt că acest mesaj are și un subînțeles."

"Simțurile îți funcționează."

Se îndepărtează de mine și îmi împinge mâna de pe clanță, apăsând-o puternic și începând să fugă imediat ce piciorul ei atinge podeaua verandei. Frate, e pentru a treia oară când pleacă din locul ăsta. Îmi dau o palmă peste față ostenit. Asta devine foarte complicat.

Ies și eu pe ușă, dar nu mă mai obosesc să o încui. Scopul meu în această seară era departe de plecarea într-o căutare neobosită după o vampiriță plângăcioasă cu pasul mare. Încep să mă deplasez cu un mers legănat și obosit către singurul loc care îmi satisface poftele în acest moment. Îmi vârăsc mâinile adânc în buzunare și privesc lung la luna și stelele de pe bolta care începea să se lumineze. Încă câteva ore și răsare barosanul. Ce seară minunată. Mai spune-mi o dată. Mi-aș încânta simțul auditiv cu această afirmație la nesfârșit... Dacă ar fi adevărată.

Literele roșu neon străluceau non-stop deasupra ușii barului. Ca de fiecare dată, îmi șterg picioarele pe preș și mă aplec, intrând pe ușă. Stilul vintage a obligat-o pe Lara să facă ușa de 1.70. Mulțumesc mult. Stilul tău vintage mă cocoșează la câte dăți ți-am trecut pragul.

"M-ai speriat. Pot să știu ce e cu tine aici la ora asta?"

"Toarnă-mi o bere și îți povestesc. S-ar putea să fiu în dispoziția de shot-uri mai încolo."

Ochii verzi ca de pisică ai Larei se lărgesc cu îngrijorare. Ne cunoaștem noi replicile. Știa că am de-a face cu vremuri grele.

"Eu zic că tocmai în astfel de momente ar trebui să te ții cu picioarele pe pământ."

Mâinile ei rapide nu se mai opreau din șters pahare. La fel și furia mea. Și ea era rapidă, dar nu la pahare.

"Parcă era treaba ta de barman să îți servești clienții."

Vocea mea rece o lovește pe Lara, astfel că își ia atitudinea calmă de mamă responsabilă. Dar nu numai vocea fusese de vină. În principiu, adresarea distantă pe care nu am mai folosit-o niciodată până acum.

"Știi că încă nu ai 18 ani, nu?"

"Nu începe. Până acum mi-ai tot dat."

"Până acum comiteam ilegalități."

Îmi dau ochii peste cap. De ce trebuie să îmi răpească și asta? Mă bucuram și eu de o bere gratuită zilnic. Se pricepea de minune să îmi strice starea de spirit cu exagerările ei mămoase.

"Am bani."

"Îmi este interzis să vând băuturi alcoolice minorilor."

"Atunci, fe-li-ci-tări. Tocmai ai pierdut un client. Și o poveste dramatică impecabilă cum nu mai vezi la nicio telenovelă turcească."

Am dat-o în bară rău. Dar nu mai spun nimic acum. Mă ridic de pe taburetul cu catifea maronie și trec pragul mai grăbit de această dată, ignorând complet privirea rănită a Larei. Sunt o persoană oribilă.

Oftatul meu nu contenește până să ajung la magazinul de vis-a-vis de casa mea acum neprimitoare, lipsită de căldura unei persoane cu care să o împart. Lumina deja se instalase pe vârfurile dealurilor și privesc dezgustat la barosanul luminos ce răsărea din spatele lor.

Cumpăr o Cola și mă retrag în culcușul rece al canapelei din sufragerie. Presupun că asta e. Termin sucul și plec din nou... Nu am parte de somn în ce a mai rămas din noaptea asta.

Deschid televizorul să treacă timpul mai repede. Aproape că adorm schimbând canalele unul după altul, așa că apăs direct pe 5, să mă fixez la programul știrilor de dimineață. BBC nu încetează să mă mai surprindă...