Bâjbâiesc în întuneric, prin buzunarul paltonului, după biletul pe care se odihnea scrisul proaspăt al Larei. Într-un final simt satisfacția izbândei, dar lipsa luminii nu mă avantajează. Rămân câteva secunde pe jos, sprijinit de ușa intrării. Trebuia aprins becul.
Cu această ocazie renunț și la palton. Cotrobăiesc cu interes prin dulap, căutând o jachetă care aduce mai mult a secolul XXI.
Mă întorc în hol, privind ușa fățiș. Pipăi buzunarele de la spatele pantalonilor - aveam tot - și ridic biletul la nivelul ochilor. "Upper Yeld Road" - Destul de departe. Douăzeci de minute însă, ar trebui să fie de ajuns.
Mă las să alunesc ca o fantasmă pe ușa din lemn. Noaptea îmi este prietenă, bună. Este momentul din zi în care nimeni nu mai umblă pe străzi aiurea, oamenii sunt prea speriați din cauza beznei. Incapacitatea de a vedea detaliile a ceea ce deslușesc în beznă îi neliniștește. Tind, așadar, să cred miturile, acelea care întăresc aura de mister și groază a vampirilor. Ador serile, dar mai ales nopțile. Nu cred că am observat asta și acum 6 ani.
Alunec deci în continuare, savurând clipele de răcoare și tihnă. Umblam cu pași mari, sacrificând o parte din timpul alocat unei plimbări. Prefăcându-mă precum vampirii din povești, mă feresc feroce de luminile felinarelor. Râd copios în interior.
***
Fereastra era luminoasă, deci nu mă vedea. Perdelele erau trase. Nici eu nu îl puteam zări. Îmi plăcea aranjamentul grădinii, în special gărdulețul din lemn, scund, mărginit de flori sălbatice, de diferite nuanțe de roz. Oscilez între a bate la ușă și a folosi soneria. A doua variantă părea mai sigură.
O lumină se aprinde dincolo de perete, deoarece văd cum vârfurile pantofilor îmi sunt scăldate într-o palidă băltoacă de strălucire gălbuie, pe sub ușă. Se aud, de asemenea, pași. Mă retrag câțiva centimetri mai înapoi, așteptând următoarea acțiune.
"Hei."
Îmi trage mâna într-a sa, într-o strângere prietenească. Îmi ia câteva secunde pentru a reflecta la singurul său cuvânt rostit. Nu era, în niciun caz, un răspuns greu de dat. Atât doar... dacă eram atent... Ochii în schimb mi-au căzut asupra figurii obosite a lui Nelson, direct către ochii săi, căprui pal, într-o perfectă concordanță cu părul răvășit, șaten, și barba roșcată, nerasă de vreo două săptămâni. Era îmbrăcat doar într-un maiou, destul de mulat, de casă, asortat cu o pereche de pantaloni de trening, lălâi.
"Seara bună."
Zâmbește, sprijinindu-se cu cotul de tocul ușii. Trupul său era acum liber, neprotejat de brațe. Îmi alimenta nesuferita dorință de a-l cuprinde într-o îmbrățișare. Nu era tocmai slăbănog. Aproape că îmi depășea tonusul muscular. În fine, nu aș putea fi eu un etalon, eram departe de a fi considerat "musculos", în ciuda forței vampirești. Nici nu se compară.
"Cu ce gând bați acest drumeag?"
"Cu gândul la o plimbare nocturnă."
"Singur?"
Nu răspund un moment.
"Asta depinde de tine."
Pufnește într-un zâmbet, întorcându-și chipul către pământ, într-o parte, pentru a nu-l putea eu vedea. Exact ca prima noastră întâlnire, când ne-am cunoscut, la "Evening", și m-am priceput de minune la improvizare. Bănuiesc că aceasta este reacția sa la replicile care îl rușinează ori jenează. Nu cred că va mai fi cazul curând.
"De asta mă voiai treaz?"
Îmi plec privirea. El, în schimb, o caută.
"Hai, intră până mă duc să mă schimb."
CITEȘTI
Colți della Elveția
Vampire"...serile de vară cu ceață... Păi ele ascund mai multe decât ți-ai putea imagina... O negură întunecată confundată cu bezna, în care privirea îți este inutilă. Oh, da, acele seri. Acele nopți." Mason Caspari. Un bădăran, ce mai. Dacă nu ar fi aș...
