Colți della Elveția

Capitolul 8 - "Am auzit că puștiul e... vampir!"

   Trebuie să recunosc, BBC nu se mai oprește din a mă surprinde. Știrile de ora 8 de abia ce au început, dar frate. Au făcut-o în forță.

   "Bună dimineața și bine v-am regăsit. În această dimineață vă anunțăm cu părere de rău că a avut loc o crimă în Bakewell, Derbyshire. Ucigașul a fugit repede de la fața locului, nelăsând nicio urmă. Metodele sale însă, au creat sechele în inimile familiei. Urmează imagini care vă pot afecta emoțional."

   Toată somnolența care mă cuprinse adineaori, parcă se evaporă. Am devenit brusc atent. Crimele nu sunt atât de dese, mai ales în orașe mici, ca acesta. Dar cel mai terifant era... Da, modul în care fusese ucis.

   "Criminaliștii de la fața locului au spus că victima a fost mai întâi înjunghiată brutal, multiplu, apoi arsă, când nu ne părăsise încă. Cadavrul  a fost, de asemenea, identificat. Conform surselor, corpul îi aparține unui băiat de 15 ani, din Bakewell, Derbyshire, cu numele de Reginald Cole. Acesta învăța la liceul Hallowcreek și, după spusele părinților săi, fusese și ieri atacat, de asemenea."

   Nu știam ce mă speria mai tare. Faptul că era vorba de băiatul pe care îl ajutasem ieri, după ce fusese transformat în vampir, sau că un nemuritor... fusese ucis. Imaginile se derulau fără cenzură în fața ochilor mei, întruchipând un trup firav, încă neajuns la maturitate, întins pe jos, cu fața în sus, fără să poți vedea cu adevărat cine este. Întregul său corp era acoperit de arsuri negre, ca niște coji.

   Nu vreau să par prea vulnerabil, dar astfel de imagini mă îngrozesc, cu adevărat. Mi-am dus mâna la gură și mi-am focalizat privirea pe cu totul altceva, străduindu-mă din răsputeri să îmi susțin cele câteva lacrimi care amenințau să se reverse. Stomacul îmi bubuia. Cu cealaltă mână caut orbește telecomanda și apăs orice buton, sperând să schimbe canalul sau să închidă cu totul televizorul.

   "Bună dimineața, Anglia! O veste terifiantă a cutremurat țara. Într-un mic oraș, liniștit de felul lui, a avut loc o crimă cu sânge rece, victima fiind un băiat de doar 15 ani..."

   Canalele de televiziune și internetul explodau. Clar. Știrea bombă care năruise atâtea suflete slabe. La fel și al meu. Închid televizorul fără să mai stau pe gânduri și îmi propun ca în următoarea lună să nu mai apăs butonul roșu din colț.

   Și totuși va exista acea întrebare în mintea voastră: "De ce mă tem de cadavre și răni urâte?". Faptul că sunt vampir, nu mă privează de temeri. Cu atât mai mult de cele umane, având în vedere faptul că obișnuiam să am un trai mundan. Întotdeauna am avut această spaimă, dar, cu timpul, am învățat să o maschez, întâlnindu-mă din ce în ce mai des cu cazuri... Ca cele de zilele trecute.

   Mă târăsc până în bucătărie, în papucii mei de casă cu Homer Simpson, și deschid frigiderul, căutând orice aliment comestibil care să îmi satisfacă starea de greață. Aveam nevoie să mă țină până după prânz. Găsesc finaliștii, care, minune, nu sunt veniți cu toții de la rece: o pungă de pufuleți din România, ceva cu "g" și o brânză de întins pe pâine... Și ghiciți ce am ales. Produse importate!

   Mă așez comod pe canapea și încep să mă uit la televizor. Adică... la ecranul televizorului. Dacă ne permiteam, puneam și eu un Netflix ceva, dar "plasma" noastră este ceva mai preistorică.

    Noua mea preocupare se risipește odată ce plictiseala se instalează, iar setea mă plesnește ca din senin. Dar trebuie precizat care sete. Fiind vampir, am fost nevoit să deosebesc cele două. Acum sunt master. Setea despre care se discută acum, nu este cea tipică nemuritorilor, chiar și dacă în ultima vreme a fost accentuată... din unele motive. Dar nu, nu este cazul. Setea mea este de alcool, oricât aș vrea să o ascund sau să mă păcălesc. Nici nu știu cum am ajuns în stadiul acesta, dar pare că amân din ce în ce mai mult momentul în care aveam să pornesc o recuperare.

   Haina din cuier mă aștepta din nou. Vai, și ce frumos stă acolo, lângă ușă, cuminte. Poate prea cuminte. Are nevoie să fie mutată pe umerii mei lați, sub pălăria de detectiv pe care fratele meu o consideră de culoare "căcănie". Nu uit să îmi desprind părul. Nu încui nici de această dată ușa. Ce putea să se fure? Televizorul nostru neolitic? Pornesc cu un pas grăbit spre "Evening", încercând să trec nevăzut pe lângă locuitorii Bakewellului. Atenția era exact ce nu îmi trebuia acum. Oricât aș adora-o, nu era momentul. Îmi pregătesc în minte cele mai potrivite cuvinte pentru a-mi cere scuze. Vreo propunere?

    În momentul în care dau cu ochii de micuța clădire ascunsă de colțul unui bloc de periferie, iar lumina puternică a literelor în relief îmi inundă privirea, parcă toate ideile sunt evacuate din minte. Care a fost ultima oară când a trebuit să îmi cer scuze pentru propriul profit? Nici nu îmi amintesc. Dacă aș fi știut, cu siguranță nu mă aflam în situația de față.

   Îmi șterg picioarele pe preșul maroniu - sau mai bine spus căcăniu - și mă aplec pentru a intra prin deschizădura lăsată de ușă. Ca de obicei, sunt întâmpinat de semi-obscuritate, îmblânzită de făcliile distinse ale lumânărilor. În acestă dimineață, greu de observat înăuntru, erau destul de mulți clienți la "Evening", mai mulți decât mi-aș fi imaginat. Deja îmi imaginam cum iuțeala din mâinile Larei se revărsa de două-trei ori mai puternic ca de obicei asupra săracelor pahare de cristal.

   Lângă locul meu obișnuit și foarte frecventat în ultima vreme, pe taburetul aflat imediat în stânga acestuia, ședea o nouă apariție. Lara părea că purta un dialog puțin mai elevat decât obișnuitele schimburi de replici din politețe. Se cunoșteau. O fi fost noul ei Freund? Privirea mea o dă pe scepticism, în vreme ce mă apropii. Adio și scuzelor acelea care mi-au răpit 10 minute din viață.

   "Te-ai uitat la știri azi dimineață?" îi aud vocea destul de groasă, dar caldă.

   "Televizorul e pornit întotdeauna dacă nu ai observat, chiar în spatele tău."

   "Păi nu l-am observat, exact cum nici tu ochii mei de la ceafă inexistenți."

   Aud râsul delicat al Larei. Câteodată mi se pare că se străduiește să acopere adevărata ei criză, pe care, promit că o voi dezlănțui. Dar nu acum. Acum e vremea să îmi fac o intrare cât mai puțin ridicolă.

   "Băiatul era numai în clasa a noua, dacă nu mă înșel."

   Acum eu eram cel aflat în ipostaza noii apariție. Mă așteptam să fiu privit cu răceală de ambii în timp ce îmi ocupam taburetul, de această dată mai deplasat cu un loc, ca să nu pară dubios. Dar, frate, tipul insufla acea căldură și bună dispoziție, încât umplea camera de lumină, dacă ar fi fost posibil. Privirea Larei era jucăușă, în ciuda vârstei ei care continua să înainteze alarmant.

   "Am auzit că puștiul e... vampir!"

   Bărbatul își duse mâna pâlnie la gură, ca și când ar fi avut de împărtășit un secret. Vai, este mundan. Încerc așadar să par pe cât de surprins un mundan ar putea fi, dar îmi dau seama prea târziu că reacția ar fi trebuit să fie de amuzament.

  "Ești OK?"

   Evident că urma să mă întrebe asta. Încep să mă hlizesc încercând să par cât mai normal și să dau uitării celei mai rușinoase situații în care m-am aflat până acum.

  "Ăh, da, doar că... Ochii tăi mi-au atras atenția."

   Bravo, Mason. Ești nemaipomenit la inventat scuze de moment. În momentul ăla mi-aș fi dorit să posed puterea să îmi controlez sângele care mi se urca ușor în obraji. Lara se întoarse cât se poate de subtil surâzând. Mă cunoștea și, sincer, și eu aș fi râs de mine dacă... Ei bine, dacă nu eram eu în această situație.

   Am fost ușurat când tipul începe și el să râdă ușor, întorcându-și privirea în partea opusă. Nu am spus altceva în afară de adevăr, totuși.

   "Toarnă și aici la prietenul meu o bere!" spune el către Lara. "Câți ani ziceai că ai?"

   Această întrebare fusese adresată mie însă.

   "18."

   Îmi întinse mâna mai curajos decât aș fi fost eu vreodată în stare.

   "Nelson Reacher."

   "Mason Caspari."

   Zâmbesc necontrolat pe sub mustață. Avea mâna caldă. Încep să cred că totul e cald în ceea ce îl privește.