Octombrie

Capitolul II

       - Căsătorie? Mamă... mi se pare puțin prea mult... acum, m-am bâlbâit, neștiind cum să exprim ceea ce simțeam în clipa de față, legat de această veste.

       - Adevărul este că și noi ne așteptăm la asta, zâmbi ea, apoi mai sorbi puțin din cafeaua aproape neatinsă.

        Am inspirat, pregătită pentru un nou "dar", însă am lăsat-o baltă. Nu știam sigur ce simt și nici nu aveam energia necesară pentru a-mi găsi cuvintele.

       - E normal să ai emoții, vorbi ea blând, dându-și la o parte de pe frunte o șuviță din părul ei castaniu. Doar pentru că vă va lega un act, nu înseamnă că viața voastră de cuplu se va schimba.

       - De asta mă tem..., am mormăit.

       - Ce ai spus? Întrebă ea, dar spre norocul meu, Dan tocmai sosise acasă.

       Și nu era singur.

        Cu părul de un blond platinat, nelipsiții cerceii mari și groși din aur în urechi și aranjată ca întotdeauna, mama lui Dan, Victoria, veni spre noi zâmbind.

       - Ana, cât mă bucur să te văd! Spuse ea, aproape atingându-mă pe obraz într-o tentativă de salut. Arăți bine, te-ai mai îngrășat?

        Puteam să jur că în acest moment, privirea ei iscoditoare tocmai îmi lua măsurile.

       - Poate dacă nu aș sta acasă toată ziua ca să gătesc..., am început eu, dar ea râse tare și se întoarse spre Dan, care apăru lângă ea, luându-l pe după braț.

       - Trebuie să te obișnuiești cu noul statut, am înțeles că urmează să ne dați o veste importantă!

         Dan îi zâmbi, privind-o mândru, iar mie cuvintele mi-au ieșit fără să îmi dau seama:

       - Nu am stabilit data încă!

       - Asta să fie ultima problemă! Dădu ea din mână, mergând la frigider și luând o sticlă mică cu  apă plată. Abia aștept ca să mă ocup de tot! Nunta fiului meu va fi memorabilă!

       - Sunt sigură că Ana va aprecia ajutorul tău, spuse mama cu subînțeles, punând accent pe cuvântul "ajutor".

       - Știi, Mara, tinerii din ziua de astăzi nu sunt deloc cu capul pe umeri. Au nevoie de oameni echilibrați care să îi îndrume. Sunt sigură că Ana nu are nimic in legătură cu asta. În cele din urmă, eu îmi cunosc cel mai bine băiatul.

        Mama rămase stupefiată în fața unui asemenea comentariu, dar se abținuse de la orice remarcă. În schimb, eu nu mai suportam ca să stau acolo sub nici un chip.

       - Va fi oficial când vom hotărî noi că este momentul ca să fie oficial, am spus apăsat, apoi m-am întors spre Dan, hotărâtă ca să schimb subiectul. Ce ai rezolvat cu mașina?

       - Vin cei de la reprezentanță dupa ea într-o jumătate de oră. Dar i-am promis mamei că o duc ca să își viziteze sora.

       - Uite, du-te tu cu Victoria și merg eu să îi aștept la mașină. O tot duc și pe mama acasă.

        Scăpată de o vizită neanunțată și mai mult ca sigur, dătătoare de migrene, am urcat la volanul mașinii mele și după ce am lăsat-o pe mama in fața casei, am mers ca să îi aștept pe cei de la reprezentanță. Am parcat lângă Audi și am coborât, așteptând cuminte și bucurându-mă de vântul răcoros care îmi golea puțin mintea. Am închis ochii și am oftat.