Octombrie

Capitolul XIX

        O grămadă de coroane peste un mormânt proaspăt săpat, atât a mai rămas în urma ei. Și amintiri. Multe amintiri cu ea blândă și veselă, până în ultima zi. Buni fusese cea mai caldă persoană pe care eu am cunoscut-o și credința ei în Dumnezeu o ținea modestă și umilă.

       — Tu să fii bună, îmi spunea, când îmi citea tristețea în privire. Indiferent de situație sau de persoană, tu să fii bună.

        Lacrimile îmi curgeau pe obraji și îmi încețoșau privirea. O țineam pe Isabel de braț și încercam să par mai puternică decât eram. Pentru o clipă, mi-am dorit ca Andi să fie aici, alături de mine. Să îmi alunge cumva durerea, sau măcar să o tempereze. Dar nu mai dăduse nici un semn de două zile și eu cu siguranță nu eram în cea mai bună formă. Am lăsat durerea să mă îmbrățișeze iar și atunci, și în drum spre casă, și în duș. Am ieșit printre aburii din baie doar în halat, cu părul încă umed și m-am băgat sub plapumă, ghemuindu-mă și adormind instant.

Andi

        Toată munca, tot autocontrolul obținut cu greu în ultimele săptămâni pentru a ține nenorocitele de stări în frâu, tot timpul în care m-am măcinat și am încercat să mă conving pe mine că merit un nou început, au fost șterse cu buretele, cel puțin acum așa simțeam, de un singur telefon. De ce s-a întors? Ce naiba vrea de la mine? De la noi? Începusem să îl uit și, pentru numele lui Dumnezeu, îmi era mult mai ușor așa!

        M-am așezat pe pat, ghemuindu-mă așa îmbrăcat cum eram și dorindu-mi ca ea să fie aici. Să mă liniștească din doar câteva cuvinte și să îmi golească sufletul de orice remușcare. Să mă facă să simt și altceva înafară de emoțiile negative de care eram plin și sătul de atâtea luni.

        Cu gândul la ea am adormit în acea noapte și cu promisiunea în minte că o voi căuta imediat ce văd cum stă treaba cu tata.

        A doua zi, m-am grăbit să fac un duș și mi-am schimbat hainele. Aveam să mă întâlnesc cu el și să îl confrunt. Aveam să îl avertizez să o lase pe mama în pace și să plece naibii de unde a venit. Eram mai hotărât decât cu o seară înainte. Nu îi permit să îmi controleze stările și emoțiile așa, am început să mă simt mai normal de când am întâlnit-o pe Ana. Făceam progrese.

        Știam parcarea unde mă aștepta. Inițial spusese "la un pahar", dar nu aveam de gând să stau la masă cu el și să vorbim ca și cum nimic nu s-a întâmplat. L-am văzut încă de când am intrat în parcare și inima îmi bubuia în piept. De nervi, de frustrare, de emoții, pentru că acest om era tatăl meu, care ne părăsise cu mulți ani în urmă, fără niciun cuvânt.

        Am parcat la trei locuri distanță și am coborât din mașină. M-am întors spre el și l-am examinat, stând nemișcat lângă un Nissan 4x4 și un morman de zăpadă. De la depărtare, nu am observat toate detaliile, însă acum, erau mai mult decât evidente. Fața îi era pătrățoasă și osoasă, cu cearcăne mai închise la culoare în jurul ochilor. Câteva șuvițe de păr negru îi ieșeau de sub căciulă și îi acopereau fruntea ridată. Pe sub puloverul gros se observau oricum umerii ascuțiți, doar pantalonii reușeau să îi ascundă picioarele. Care, ținând cont de restul corpului, îmi imaginam cu ușurință cât sunt de subțiri. 

        M-am apropiat câțiva pași, păstrând totuși distanța. El întinse o mână, însă nu am schițat nici un gest.

       — Ok, înțeleg, vorbi el și își băgă mâna în buzunar.

       — Ce vrei? L-am întrebat rece. Și de ce acum?

        Își păstrase anumite trăsături pe care încă mi le mai aminteam și asta întorcea cuțitul în rană. Flash-uri cu amintiri în care el râdea în timp ce ne jucam și o săruta pe mama îmi strângeau stomacul.

       — Aș vrea să vorbim. Să îți explic de ce... Am făcut ce am făcut. Și poate, acum, la final de drum, să încerci cumva să mă ierți.

        Am pufnit, dând nervos din cap și nevenindu-mi să cred ce aud.

       — Cum, tată? Am accentuat cu răutate cuvântul, iar el a tresărit când l-am pronunțat. Cum aș putea să uit toată durerea și dezamăgirea pe care ai lăsat-o în urmă? Toate nopțile în care mama adormea plângând? Toate întrebările fără răspuns?

        Ridicam tonul pe măsură ce vorbeam, deși o voce mică din mintea mea îmi repeta că trebuie să îmi păstrez calmul. Dar era atât de greu, mă simțeam atât de neputincios în fața trecutului! Din nou!

       — Pentru asta sunt aici! Ridică el mâinile, în semn de înțelegere. Îți răspund la toate!

       — Știi ce, nici nu mai vreau să știu. Nu poți da timpul înapoi, Gabriel, i-am spus pe nume și asta mai aduse câteva cute pe fruntea lui deja ridată. Dar nici că îmi păsa acum. Răspunsurile tale nu mai pot schimba nimic acum.

        M-am întors și m-am îndreptat spre mașină. Era o pierdere de timp, știam că asta va fi! Încercam să respir normal și să plec naibii de aici cât de repede, însă o mână mă prinse de umăr, încercând slăbită să mă oprească. M-am eliberat, înainte să mă întorc enervat. Fața lui era la câțiva centimetri de a mea și părea... bolnavă. Pentru o clipă, șocul luă locul tuturor sentimentelor negative adunate.

       — O oră. Atât îți cer, vorbi el calm. Bine, nu îți mai cer iertare. Dar trebuie să mă asculți. Și după aceea, dacă tu dorești, voi dispărea din viața ta, a voastră, pentru totdeauna. Îți jur. Doar... dă-mi o oră.

        Își feri privirea, dar cred că i-am văzut ochii în lacrimi. Îmi blestemam zilele și nopțile pentru că mi se întâmpla și asta acum, și iar mie. Dar nu eram un om rău, nu voiam să cred asta și am început să mă înjur singur, în minte.

        Clar, înnebuneam.

       — O oră. Apoi, îți spun încă de acum, nu mai vreau să aud nimic de tine.