Octombrie

Capitolul XXIII

        Mă simțeam ca naiba pentru că am lăsat-o așa, după tot ce a fost între noi în ultimele ore. Imagini cu ea în lumina lunii, felul în care îi simțeam pielea sub atingeri, spatele gol și părul răvășit, întunecate, în contrast cu așternuturile albe, erau letale pentru imaginația mea nesătulă. Flăcările dorinței încă îmi dansau în minte, modelându-se și formând corpul ei care se unduia, parcă chemându-mă. Abia așteptam să o văd din nou, să îmi cer scuze în cel mai frumos mod posibil pentru felul în care am plecat. Dar până atunci, Gabriel mă aștepta și aveam nevoie de mintea limpede și întreaga bărbăție pentru încă o discuție cu el, mai ales după ceea ce aflasem cu o zi înainte.

        Stătea într-o garsonieră, în chirie. Mi-am simțit iar sufletul strâns, încercând din răsputeri să se zbată, să respire, să înțeleagă. Eu eram cel care îl subjuga. Încercând să îmi controlez sentimentele, mi-am strâns sufletul în pumn, pentru a nu-l lăsa să mă controleze. Am intrat în cele din urmă în scara blocului în care locuia. Era învechită de timp, cu pete peste tot modelul în lavabil, dar curată. Mirosea a bătrâni și eram convins că "plus cincizeci" era vârsta predominantă în această clădire.

        Gabriel voia liniște, fără dubiu. Voia să își petreacă ultimii ani în liniște.

        Gândul ăsta îmi lăsa un gust amar.

        Etajul doi, apartament doisprezece, a doua ușă pe stânga. Am inspirat adânc și am bătut. După câteva zgomote scurte, Gabriel deschise ușa și îmi zâmbi larg, aproape ușurat, făcându-mă să mă simt mai rău decât eram deja.

       — Andi, băiatul meu, intră! Mă bătu pe umăr, în timp ce treceam pe lângă el.

        Nu era foarte modernă, însă era primitoare, aproape călduroasă, predominând culoarea maro. M-am descălțat, am așezat paltonul în cuier și l-am urmat în sufragerie. Avea o canapea și doua fotolii în jurul unei măsuțe din lemn, un dulap dublu, comoda peste care era un televizor mic și o bibliotecă care ocupa jumătate de perete. M-am așezat pe unul dintre fotolii și el pe canapea.

       — Nu-i rău, am spus, privind cu subînțeles în jur.

       — E suficient, zâmbi el. Îți fac un ceai? Altceva nu prea am. Sunt la regim.

       — Nu, mersi, l-am refuzat politicos. Am venit ca să mai vorbim despre... boala ta.

       — Te ascult.

       — Ești sigur că ai încercat totul? Că ai fost la toți medicii care știu perfect despre ce e vorba?

       — Cluj, București, din nou Cluj, Budapesta, apoi Viena, enumeră el calm. Domnii doctor Constantinescu, Pop, Dumitru și Camille.

       — E imposibil, am dat din cap. Trebuie să existe o soluție, un tratament, ceva!

       — Andi, zâmbi slab, obosit. Știi ce înseamnă leucemia?

       — În linii mari, da, am înghițit greu.

       — Eu am leucemie limfoidă cronică. Este o boală a sângelui, celulele albe se înmulțesc prea repede și prea mult. Când am descoperit-o, eram stadiul trei avansat. Deja îmi erau afectate ficatul și splina. Mi-au fost făcute analize de sânge, o biopsie a măduvei, plus alte teste despre care nu vreau să îmi amintesc, a strâmbat din nas. Apoi, a urmat tratamentul. Imunoterapia și citostaticele, care înafară de a mă face să mă simt mizerabil, nu mai aveau alt efect. Apoi am mers pe chestii mai tari, cum e radioterapia și splenectomia, folosite doar pentru pacienții care nu răspund la niciun alt tratament. Leucemia a suferit o mutație, fiind "invincibilă" acum. Imunitatea mea e la pământ și pumnul de medicamente pe care îl iau este predominat de vitamine și alte prostii. Încerc doar să nu mai dezvolt alte bacterii sau infecții, cât mai trăiesc.

        Am rămas mut, ascultând și procesând. Niciodată nu fusesem atât de aproape de această boală, nu știusem pe nimeni cu un asemenea diagnostic. Și în nici un caz, nu mă așteptam ca tocmai cineva atât de... apropiat mie, să treacă prin asta.

        — Mi-am petrecut atâția ani din viață așteptând moartea, închizând-mă în casă, în mine, respingând pe oricine și gândindu-mă doar la faptul că voi muri, încât am pierdut tot ce aveam mai important! Puteam să îmi trăiesc viața în continuare alături de voi, până când Dumnezeu alegea o zi în care să mă ia!

        Ochii i s-au umplut de lacrimi și ca un reflex automat, am privit amândoi în direcții diferite.

        Eram distrus. Ăsta cred că e cel mai potrivit cuvânt pentru tot ce simțeam acum. Jumătate din mine era furios ca naiba pentru faptul că ne-a părăsit, că ne-a dat viețile peste cap, dar cealaltă jumătate suferea alături de el, inconștient și involuntar.

       — I-ai frânt inima mamei, am rupt tăcerea, iar vocea îmi tremura. M-ai obligat să cresc fără tată! Cum să trec peste toate astea, Gabriel? M-am întors și l-am privit în ochi. Pentru că încerc să te înțeleg, chiar încerc, și aproape reușesc, dar trecutul nu mă lasă!

        Mi-am trecut o palmă peste față și apoi am privit-o uimit. Era udă din cauza lacrimilor.

        Am oftat adânc, l-am văzut pe tata ștergând-și și el lacrimile și privindu-mă neputincios.

       — Ne vedem și mâine, da? O să îți aduc una alta, de la magazin, am încheiat vizita.

       — Nu te deranja, băiete, dădu el din mână. Nu am nevoie de prea multe lucruri.

       — Cum crezi, am spus, ridicându-mă. Sună-mă... oricând.

Ana

        Era în brațele mele, scăpând uneori câte o lacrimă, care mi se prelingea pe braț, în jos. Era de prisos să îi spun că mă doare când îl văd așa, știa asta. Îl mângâiam, trecându-mi degetele prin părul lui și îl mai sărutam uneori pe creștetul capului.

       — Ce să fac, Ana? Șopti gutural.

       — Să ierți, am spus încet și blând.

       — Atât? Se ridică în capul oaselor, pentru a mă putea privi. Atât? repetă uimit. Să uit pur și simplu toți anii, toată lipsa?

       — Atunci fi răzvrătit în continuare, am aprobat calmă. Cu ce rost? Dacă aflai întreaga poveste când era deja prea târziu?

        Andi mă privi tăcut câteva clipe.

       — Alegerea e a ta. Dar ai puterea de a schimba ceva. Poate nu trecutul, însă relația pe care o ai cu tatăl tău, cu siguranță. Ați stat suficient departe unul de celălalt. Bucură-te de timpul rămas și fă-l să conteze, am zâmbit.

        Andi se ridică brusc și mă trase mai aproape, amuțindu-mă într-un sărut lung și pasional. Ultimul meu gând coerent a fost că îi voi spune mâine despre vizita lui Dan.