Octombrie

Capitolul VIII

Andi

        M-am trezit speriat și transpirat, dintr-un vis care îmi provoca greață. Era același coșmar și mi-am frecat fața cu mâinile, de parcă asta l-ar putea îndepărta cumva.

        Telefonul de pe noptieră arăta aproape ora șapte seara. Oare Ana ajunsese acasă?

        De ce căcat îmi trecuse asta prin minte, tocmai acum? Poate pentru că avea ea ceva mai aparte, ce mă făcea să o respect. Sau poate pentru că, știind că este inșelată de iubitul cretin, simțeam nevoia să fiu puțin mai protector cu ea?

        Dar o voce din capul meu repeta după fiecare propoziție: "Oare?"

        La naiba cu asta!

        Pentru ei sunt un necunoscut. Viața lor privată nu mă privește, deși mi-aș dori să afle lângă ce fel de bărbat doarme noaptea.

        Doarme... asta îmi futuse gândurile în altă direcție, care mă enervă automat și fără motiv. Ea nu bănuiește? Nu îi simte parfumul altei femei pe piele, atunci când o atinge? Dacă o atinge. Nu pare o femeie iubită cât merită și Doamne, cum mai știu să iubesc o femeie!

        Cineva s-a trezit la viață și îmi venea să îi dau două palme. Era efectul abstinenței care ținea de două... trei luni deja. M-am ridicat din pat și am mers țintă la duș, încercând să îmi ocup mintea cu altceva și dându-mi seama că spaima coșmarului se ameliorase, Ana luându-i locul în gândurile mele.

Ana

        După cum promise, a doua zi era la noi în curte. Cu o țigară în colțul buzelor și cu o figură încruntată, lucra ceva la tapițerie. Dan îl ajută din când în când, dar stăteau împreună și mă gândeam că poate deja deveniseră prieteni, ceea ce îmi formă un nod în stomac.

        Le-am dus afară două cafele fierbinți cu lapte, am evitat contactul vizual cu Andi și voiam să mă întorc în casă, dar Dan mă opri.

       — Trebuie să merg după mama, vrea să vină la noi. Tocmai m-a sunat. Se plictisește în casă și poate va rămâne peste noapte.

       — Oh, bine, am zâmbit, deși nu îmi surâdea prea tare ideea, ca să fiu sinceră. Noi două eram caractere mult prea diferite.

       — Stai puțin cu Andi, până mă întorc, îmi spuse, apoi se întoarse spre el. Nu face prea mult singur, vin repede!

        Îi trase cu ochiul, râzând, apoi se grăbi să ia cheile de la mașina mea și plecă cu un scârțâit de roți.

        Ne-am privit în ochi câteva clipe, apoi el continuă să desfacă bordul mașinii, de pe scaunul șoferului, piesă cu piesă.

       —  Cum a fost ziua ta cu Isabel? Mă întrebă, la un moment dat.

       —   Relaxantă, am zâmbit automat cu gândul la ziua de ieri. A ta cum a trecut?

        L-am văzut oprindu-se puțin, încordându-și toți mușchii o clipă, ca apoi să desfacă meticulos în continuare.

       —  Îmi pare rău dacă am spus ceva nepotrivit, am vorbit încet.

       — Am avut coșmaruri, răspunse brusc, și nu mă așteptam să îmi ofere un răspuns atât de calm, pe măsura greutății cuvintelor.

        Mă blocase puțin. Puteam să închei conversația aici, dar faptul că a decis să mi se destăinuie, îmi dădea un impuls.

       — Despre ce anume?