Octombrie

Capitolul III

       - Mai avem unul, oftă Isabel, în timp ce mă însoțea în vestiar, să mă schimb.

        Mi-am ridicat automat privirea spre ea.

       - Când?

       - Ieri dimineață s-a născut, iar spre seară, mama lui era de negăsit. Nu avem acte, nu avem nimic, dădu ea din cap, tristă.

       - Pot să îl văd? Am întrebat-o, ridicându-mă în picioare gata echipată.

       - Desigur, este pe secția ta. Să mergem.

        Isabel era o asistentă de culoare, tunsă scurt și puțin plinuță, dar cu un suflet extrem de blând și generos. De la ea am aflat de programul de voluntariat pentru copilașii părăsiți în spitale, iar în acest spital, erau trei secții care se ocupau cu așa ceva. Era secția "nou-născuți", care avea grupa de vârstă între zero și doi anișori, erau "mititeii", cum le spuneam noi, de la doi la patru ani și cei mari, care erau automat repartizați la centrele specifice. Eu mă ocupam de doi ani de cei mici, dar trecusem printr-un întreg proces înainte de a începe cu adevărat voluntariatul. Făcusem câteva teste psihologice, mi s-a arătat în detaliu ce am de făcut și am avut o perioadă de acomodare, în care eram mereu supravegheată de o asistentă cu normă întreagă - Isabel, în cazul meu - pentru a înțelege responsabilitatea care vine la pachet cu întreg procesul și a realiza dacă într-adevăr, am o chemare spre așa ceva.

       Și am avut. Oh, și acum îmi amintesc cum aș fi vrut ca să îi pot strânge la piept pe toți și cum îmi curgeau lacrimile stând cu ei în brațe. Și acum, ca și atunci, simțeam că se rupe o parte din mine când plecam de la spital, dar știam că și o mai mare parte va suferi dacă nu mă mai întorc.

        Îi aveam pe Luca, care avea doar șase luni, însă mânca cât pentru doi, pe sensibila Linda, care la două luni și jumătate arăta de parcă era nou născută din cauza faptului că se îmbolnăvea foarte des și mereu era slăbită și Rita, care avea imediat doi anișori și deja o familie făceau toate demersurile pentru a o adopta.

        Ne-am îndreptat spre partea dinspre nord a spitalului și am urcat cu liftul până la etajul zece. După trei coridoare și un hol am ajuns la secția mea, unde Isabel o luă înainte. Intră în camera de primire, care se afla înaintea camerei copiilor și se opri în ușă, lăsându-mă să intru.

        În mijlocul camerei era unul dintre patuțurile pliabile, iar în el, un copilaș mic cât un bebe de jucărie. Dormea cu gurița ușor întredeschisă, iar pieptul i se mișca ușor din cauza respirației.

        L-am privit fascinată, în timp ce am întins degetul arătător spre mânuța lui. Mi-l strânse automat, dar fără să-și tulbure somnul.

       - Băiat? Am întrebat-o pe Isabel, dar fără a-mi lua ochii de la el.

       - Da. Și cum mama lui nu e aici, peste trei zile trebuie să aibe un nume. Poate te gândești tu la asta, spuse și i-am simțit zambetul din voce.

       - Mulțumesc, am privit-o zâmbind și am oftat când am simțit cum cel mic mă strânse, din reflex, din nou de deget.

        Am luat landoul de pe suportul pliabil și am intrat în camera copiilor. Era ora de somn, deci încă era liniște. Carla își ridică nasul din cartea ei și mă salută în șoaptă, apoi ieși ușor afară. Tura ei se terminase.

        Bineînțeles că cei doi mai măricei se bucuraseră când m-au văzut. Am luat-o pe Linda în brațe și în timp ce Rita îi prezentă toate jucariile pe rând, Luca ronțăia niște biscuiți stând în fund pe jos. Copilașul cel nou fusese incredibil de cuminte, se trezise la un moment dat din cauza chicotelilor Ritei, dar nimic mai mult. I-am pregătit un biberon cu lapte și înainte să plec, am mâncat împreună cu ei la o măsuță mică și roșie.