Octombrie

Capitolul XVII

        O priveam dormind și ceva îmi creștea în piept. Oare meritasem iertarea ei? Probabil că toate acele zile departe de ea au fost o pedeapsă suficientă. Știam că rănile ei sunt încă mult prea proaspete pentru a mă putea apropia de ea, dar voiam să îi fiu alături. Să o ajut în procesul ei de vindecare și să o fac fericită, așa cum merită.

        Telefonul ei vibră și Ana se foi puțin. Mă trezisem la un moment dat, cu noaptea în cap, pentru a merge a baie. Am căutat o pernă și o pătură, apoi am așezat-o pe Ana, cât de blând am putut, puțin mai confortabil. Nu schițase nici in gest și am chicotit atunci, chiar și mahmur fiind. Era adorabilă, cu părul răsfirat pe umerii delicați și cu buzele ușor întredeschise. Atât de pline, de senzuale, de carnale, încât am avut nevoie doar de o secundă pentru a-mi imagina cum se simt acoperite de gura mea, sau lăsând dâre fierbinți peste pieptul meu. Alte câteva minute s-au pierdut încercând din greu ca să îmi potolesc dorința.

        Nu venisem la ea cu alt scop decât să vorbim. Să îi implor iertare, dacă trebuie. Însă seara fusese în totalitate a noastră și a fost mai mult decât perfect. Un Crăciun, un prim Crăciun împreună, în care nu am fost în stare să descâlcim niște amărâte de luminițe și ne-am amețit cot la cot.

        Am rânjit, dar telefonul îi vibră iar. Voiam să arunc un ochi la persoana în cauză. Dacă ar fi fost Clara, planul meu era să o trezesc, dar maxilarul mi s-a încordat brusc. Am strâns tare din dinți, simțind o furie imensă pentru Dan, idiotul care îi tot trimitea mesaje, și o dorință arzătoare de a o proteja pe Ana de el și de toate răutățile lumii. Cum îndrăznea să o mai caute după tot ce i-a făcut?

        Am mers în bucătărie, încă nervos și am găsit o cutiuță cu diferite medicamente. I-am ales Anei o pastilă pentru durere de cap și am dus-o în sufragerie, împreună cu un pahar mare cu apă. Se trezi când blestematul acela de telefon vibră de data aceasta mult mai insistent, semn că era un apel.

        Ana își mișcă pleoapele, încruntându-se, apoi își deschise ochii, clipind des. Mă privi, apoi își puse o mână pe frunte, semn că durerea o lovise.

       — Cum te simți? Am întrebat-o, întinzându-i într-o mână pastila și în alta apa.

        Ana se ridică greoi în fund.

       — Doamne, cât de tare doare! Se strâmbă atât de drăguț, încât îmi venea să o iau în brațe. Luă cuminte ce îi ofeream.

       — Așa doare mereu? Mă întrebă.

       — Este prima dată când te lovește atât de tare mahmureala? Am rânjit.

       — Nu, este prima dată când sunt mahmură, mă anunță ea și am ridicat o sprânceană, uimit.

       — A sunat telefonul? Mă întrebă.

       — Mda, am mârâit și după expresia mea, și-a dat seama.

        Se întinse și își lua telefonul, citi un timp apoi oftă, privind covorul în timp ce își mușca buza de jos.

        Doamne, cât aș vrea să fac eu asta! În timp ce o fac să uite de tot...

        "Ana, dacă nu ai de gând să te întorci acasă, vei regreta faptul că m-ai părăsit!"

        Îmi citise cu voce tare mesajul și sângele a început din nou să îmi fiarbă.

       — Iți jur că dacă se atinge de tine, indiferent de situație, îl trimit la ușa Victoriei în pachețel pentru merinde! Am scuipat cuvintele, dorindu-mi în sinea mea să mă întâlnesc cu el și să îi mut dinții din gură.