Octombrie

Capitolul X

        De ce nu i-am spus lui Dan despre sărutul dintre mine și Andi? Habar nu am! Practic, nu a fost sărutul nostru, eu nu mi-am dorit asta! Dar, teoretic...

        Teoretic... inima mi s-a oprit pentru o secundă, speriată, ca mai apoi să bată total haotic, pierzându-și ritmul în fața momentului.

        Până aici. Nu mai puteam continua așa, nu era corect față de Dan. Simțeam vina cum mușcă nemiloasă din conștiința mea și mi-am rezemat fruntea de ușa rece a dulapului unde îmi țineam hainele. Orele mele de voluntariat erau pe cale să înceapă.

        Am respirat adânc de câteva ori și m-am îmbărbătat singură. Sunt o femeie care are capul pe umeri și ceea ce simt eu acum este o dovadă de slăbiciune. Aveam de gând să accept căsătoria cu Dan și să încep să clădesc la ceea ce am visat, atunci când am acceptat să mă mut cu el: o familie frumoasă și unită.

        M-am bucurat mult de timpul petrecut alături de cei mici, au reușit să îmi redea buna dispoziție și să mă elibereze de orice energie negativă, așa că eram total alt om când am ieșit.

Andi

        Stăteam răzemat de capota mașinii, trăgând cu sete din țigară. Aveam de gând să îi spun despre aventura lui Dan. Nu mă așteptam ca ea să îl părăsească și să se refugieze în brațele mele, dar vina mă macină. Nu merită asta, am trecut prin asta și m-am simțit ca ultimul prost când am aflat că aproape toți știau, înafară de mine. Este dreptul ei să știe ce fel de bărbat are lângă ea, iar apoi va fi liberă să aleagă ce anume vrea să facă cu viața ei.

        Astfel de gânduri m-au ținut ocupat până a ieșit din spital. Am așteptat-o două ore și deja eram îngrijorat. Poate își făcuse niște analize sau un control de rutină, însă tot mă îngrijora starea ei.

        Se îndrepta cu pași repezi, cât de repede putea ea să meargă la cei un metru și vreo șaizeci de centimetri ai ei, spre nord, strângând mai tare eșarfa supradimensionată în jurul gâtului. Era frig de-a dreptul afară.

        Am aruncat chiștocul pe jos și am traversat strada în pas alert, privind în stânga și dreapta pentru a mă feri de mașini, ținând cont că toată treaba asta era neregulamentară. I-am arătat, zâmbind dulce, degetul mijlociu unui șofer care mă claxonase nervos și am grabit pasul spre ea. Am ajuns în dreptul ei și mi-am băgat mâinile în buzunare, rânjind ușor.

       — Hei, tu!

        Se întoarse spre mine, încruntată, iar ochii i se măriră când mă văzu.

       — Mă urmărești? Întrebă Ana, cuta dintre sprâncenele ei devenind și mai proeminentă, apoi își îndreptă iar privirea spre drum, mărind pasul.

       — Poate, am continuat să zâmbesc. Crezi că putem vorbi puțin?

       — Nu prea cred, răspunse ea grav.

       — Uite, îmi pare rău pentru ce am spus atunci. Dacă te ajută, și pentru ce am făcut. Deși, pentru asta nu sunt sincer. Dar chiar vreau să vorbesc ceva cu tine. Este destul de... urgent.

        Probabil din cauza tonului meu serios sau a scuzelor, nu știu sigur care dintre cele două, dar ea se opri brusc în mijlocul trotuarului.

       — Cu o singură condiție, își ridică privirea, sfidătoare, și îmi țineam în frâu gândurile în care îi pedepseam acea privire.

        Da, mai nou aveam și fantezii cu ea.

       — Ascult.

       — După conversația noastră, uităm tot ce s-a întâmplat și stăm departe unul de celălalt.