Octombrie

Capitolul XX

        Stăteam la masă, unul în fața celuilalt, eu privind absolut orice în jurul meu, pentru a nu fi nevoit să mă uit la el. Să îl privesc în ochi. Se lăsase o tăcere stânjenitoare între noi de cum ne-am așezat și singurul lucru pe care l-am spus amândoi până acum, a fost ce dorim să bem. Deja era seară și nu simțeam nevoia unui Teddy, așa că am cerut un pahar cu votcă. Tare și doar cu o felie de lămâie. Ce naiba! Tocmai urma să port o discuție "la rece" cu Gabriel, era un motiv mai mult decât acceptabil.

        Mă simțeam stânjenit și dădeam mereu din picior. Ardeam de nerăbdare să îi aud vocea, să o văd, să o sărut, să mă facă să uit... la naiba cu toate, Ana! Mi-ai futut mințile în direcții diferite!

        Când băiatul care ne luase comanda apăru cu paharele noastre, până îi așeză lui Gabriel coniacul pe masă, eu deja am dat pe gât votca mea și i-am pus paharul gol pe tavă, cu mențiunea de a mai aduce unul. Dublu, de data asta.

       — Așa, să începem, i-am făcut semn cu mâna pentru a-mi spune de ce m-a chemat.

        Am ignorat fața surprinsă a ospătarului, iar când acesta se îndepărtă, Gabriel luă și el o gură din paharul lui. Se cutremură puțin, apoi zâmbi ușor în colțul gurii.

       — Ce dor mi-a fost, expiră cuvintele și își drese glasul, îndreptându-și atenția spre mine. Vreau să știi că în tot acest timp, nu am încetat să mă gândesc la voi.

       — Taci! Am șuierat, simțind cum vorbele lui îmi activau nervii deja încălziți de alcool. Am spus că te voi asculta, nu că voi înghiți toate rahaturile.

       — Andi, dădu el din cap, oftând obosit. Ce rost ar mai avea acum, după atâția ani, să te mint?

        Am pufnit.

       — Cu două săptămâni înainte să vă... părăsesc, începu să vorbească, cu un nod în gât, am primit diagnosticul. Pe scurt? Leucemie. Făcusem toate analizele. Nu mă simțeam bine, eram obosit mai mereu și vomam uneori, dar am pus asta pe seama stresului și a faptului că muncisem mult. De aceea nu i-am spus nimic mamei tale. Dacă era doar o alarmă falsă? Nu aveam de gând să o sperii aiurea. Și totuși, diagnosticul a venit atât de șocant și crud, încât câteva zile am fost în faza de negare. Nu voiam să accept, nu avea cum să mi se întâmple tocmai mie! De ce? De ce acum? Cu ce am greșit? Mii de gânduri mi-au ros și ultimele colțuri ale minții, care mai rămăseseră întregi. Mă plimbam pe stradă când ieșeam de la muncă și priveam oamenii care treceau pe lângă mine. Eram un bărbat obisnuit, aveam o familie și un loc de muncă, exact ca toți ceilalți. Nu eram cu nimic mai presus sau mai prejos. Atunci, de ce eu? Și picătura care a umplut paharul, a fost acel an pe care mi-au promis că îl mai am de trăit. Uram mila lor, uram toate medicamentele pe care mi le băgau pe gât pentru a mă simți mai bine, pentru că refuzasem chimioterapia. Uram faptul că mă simțeam atât de neputincios, urma să mor și să vă părăsesc fără voia mea, iar eu nu puteam să fac nimic în privința asta! Era viața mea! A mea!

        Își lăsă capul într-o mână, cu ochii în lacrimi. Eram înghețat. Șocat. Îmi era rău, frig, dar transpiram totodată. Eram pregătit pentru orice pe lumea asta, dar nu pentru povestea asta.

       — Dar... ești aici, m-am înecat. Încă ești...

        Gabriel mai luă o gură de coniac, iar eu am dat pe gât jumătate de pahar. La dracu', arde și nu îmi face bine deloc.

       — Vedeam cum arată bolnavii de  leucemie în ultimă fază. Erau... cadavre vii. Unii aveau nevoie de îngrijire constantă, iar eu nu aveam de gând să vă fac să treceți prin asta. Voiam ca în amintirile voastre, eu să fiu sănătos, fericit alături de voi, iubit. De aceea am ales să plec. M-am angajat la o companie, în orașul vecin, care avea nevoie de o persoană pentru promovarea online, gestionatul postărilor promovate în social media și altele. Deci, munceam de acasă și mă descurcam. Nu ieșeam cu săptămânile din casă, așteptând moartea. Care, amuzant, nu a mai apărut, râse amar. Au trecut săptămâni, luni, ani. Și eu... Eram bine. Dacă "bine" pot descrie stările de rău și durerile care îmi măcinau trupul. Însă tot nu era atât de rău. Până acum două luni. Starea mea s-a agravat și am inceput să simt cu adevărat... moartea. Sunt mai conștient decât oricând că timpul meu e limitat și că l-am irosit ca un prost, departe de voi.

        Îmi venea să mă dau cu capul de pereți. Să ies afară și să urlu cât mă țin plămânii, să lovesc ceva, doar să scap de această durere care zdrobea totul în mine. Nu mai știam ce să cred, iar emoțiile se sfâșiau unele pe altele, luptându-se pentru supremație. Era prea mult pentru o singură seară și cu siguranță, pentru o singură persoană. Am dat pe gât restul băuturii și mi-am frecat ochii cu putere.

        Eram amețit.

       — Andi? Mă întrebă Gabriel îngrijorat. Andi, ești bine?

       — Și ce vrei acum de la mine? De la noi? L-am întrebat, încruntându-mă. Îmi era tot mai greu să mă concentrez, simțeam că mă sufoc și îmi venea la fiecare două secunde ca să mă car naibii de aici.

       — Nu vreau să mor singur, Andi, aproape că șopti el. Tu ești atât de mare, am rămas uimit când te-am văzut. Ești bărbat, mama ta s-a ocupat bine de tine și sunt atât de mândru de asta!

       — Are pe cineva, am spus brusc, iar el își ținu respirația pentru o clipă.

       — Are tot dreptul din lume, zâmbi trist. E fericită?

       — Sincer? Acum da.

       — Mă bucur pentru ea. Merită asta.

        Am privit pe geam un timp, liniștea dintre noi fiind mult prea apăsătoare pentru a mai putea suporta. Încă un minut și clacam acolo, în fața tuturor. M-am ridicat brusc, cu un zgomot asurzitor de scaun târât pe podea și am scos telefonul din buzunar.

       — Uite, Gabriel, m-am grăbit să vorbesc. Spune-mi numărul tău. Te voi apela și îl vei avea pe al meu. Sună-mă zilele astea, ok? Acum nu mai pot... trebuie să plec.

        Am făcut schimb de numere și am ieșit în grabă din local. Era frig, dar nu simțeam mare lucru. Băusem destul de mult și deși simțeam nevoia să urc la volan și să calc naibii pedala de accelerație până la podea, conștiința nu mă lăsa să fac asta. Așa că am pornit pe jos, nervos și amețit, cu tot trupul tremurând din cauza celor aflate. O furtună de sentimente mă încercau acum și simțeam că mi-a ajuns! M-am oprit pe o străduță mai ferită și am inceput să lovesc cu pumnii în pereți, pentru că, Dumnezeule, sufeream atât de tare!

        M-am oprit doar când oasele mele zdrobite au amorțit și sângele rămase ca o amprentă pe zidul murdar.

        Am continuat să merg fără direcție, cel puțin așa credeam, până am ajuns în fața unui bloc și abia atunci am respirat normal pentru prima dată, în seara aceea.

        Ajunsesem la ea.