Octombrie

Capitolul XVI

        Aveam un brad mic, de un metru, și o instalație de cinci. Asta se întâmplă când te muți singură, în chirie, după ce ai fugit de la fostul viitor soț și nu vrei să stai nici cu mama ta. Complicat, știu, dar în sfârșit simțeam că sunt liberă. Independentă. Cele trei nopți albe chiar au ajutat. Mă durea sufletul și împreună cu el, întregul corp. Adevărul mă amorțise în cel mai rău sens al cuvântului, iar faptul că Dan mă suna oră de oră și îmi trimitea zeci de mesaje, nu prea ajuta. Însă știam ce am de făcut și reușisem să mă îmbărbătez singură. Îmi voi găsi un loc de muncă și voi petrece mai mult timp cu mama și Isabel. Voi avea șansa să fiu pe picioarele mele, fără să mai depind de nimeni, așa cum mi-am dorit mereu.

        Apartamentul meu era mic, dar foarte cochet si modern. Bucătăria era destul de spațioasă, cu mobilier din lemn, crem, care împreună cu detaliile din bronz îi dădeau un aer vintage. O sufragerie mică unde aveam o canapea aproape la fel de mare cât camera, în lungime, de culoare cafenie, comoda și televizorul, iar un raft plin cu toate cărțile pe care mi le adusesem de la Dan stătea lipit de peretele din dreapta. Ce aveam acum în plus era încă o măsuță pentru brad. Din dormitorul meu, în tonuri de alb, roz și crem se ieșea pe balconul închis pe jumătate, ferit foarte bine de ploaie sau ninsoare. Acolo aveam un scaun balansoar, două fotolii joase și o măsuță de cafea din bambus. Îmi imaginam serile de vară, în care toate scaunele vor fi pline de perne și câteva pături pufoase.

        În seara aceasta am convins-o pe mama să meargă la surorile ei, cum făcea an de an. Era Ajunul Crăciunului și tocmai terminasem de împodobit micul meu brăduț cu decorațiuni din lemn, pictate delicat cu motive argintii. Însă luminițele nu aveam cum să le așez pe brad, decât dacă le făceam un ghem întortocheat și îl trânteam în vârf.

        Am oftat.

        Crăciun Fericit, Ana!

        Cineva îmi testa pentru prima dată soneria și am verificat ceasul. Era trecut puțin peste ora opt seara. Dacă era mama, aveam de gând să o cert zdravăn.

        Am deschis ușa, hotărâtă. Doi ochi căprui mă priveau intens, pe sub sprâncene.

       — E prea devreme pentru colindători, am spus, încercând să îmi țin în frâu valul de emoții.

        Andi rânji, fără să se poată abține.

       — Nu am venit pentru asta. Am adus o sticlă cu vin și ciocolată, spuse, ridicând sticla întunecată și o cutie mare cu tot felul de bomboane asortate. Vreau doar să vorbim.

        Ne-am privit câteva clipe, timp în care am pus în balanță dacă este corect ca să accept. Dar, nici nu puteam să îi închid ușa în nas. Inima mea încă îmi zguduia pieptul din cauza faptului că el era acolo.

       — OK, am șoptit, făcând un pas în spate, inspirând adânc mirosul lui atât de masculin când a trecut pe lângă mine și a intrat. Doar vorbim.

        I-am făcut semn spre sufragerie, pentru că se oprise în prag și am mers în bucătărie să aduc două pahare și tirbușonul. Am luat pe ce am pus mâna prima dată, asta fiind două căni mari, roșii, cu toartă. Andi îmi privea bradul minuscul și chicoti când mă văzu.

       — Ți-ai luat un brad de mărimea ta?

        Am dat din cap, încercând să nu zâmbesc.

       — Nu am găsit altceva, ținând cont că l-am cumpărat tocmai astăzi. Cum ai aflat unde stau?

       — Carla, spuse simplu si lejer, de parcă mama îi era o prietenă veche.

        Am încercat să privesc în altă parte când și-a dat geaca de blugi, cu o captușeală groasă, jos. Chiar am încercat! Dar, bluza subțire îi scotea atât de bine formele brațelor în evidență, pieptul tare era și el în relief, iar când și-a ridicat mânecile pentru a desface vinul, venele groase ale brațelor s-au umflat de la efort.

        Andi a umplut cele două căni și ne-am așezat pe canapea, în lumina televizorului si a luminițelor făcute grămadă pe jos.

       — Îmi pare rău, vorbi el primul. Pentru că nu ți-am spus. Nu știam cum și nici nu mă lăsa sufletul să ți-o arunc în față. Chiar dacă ești tânără, ești inteligentă. Mă bazam pe faptul că o să afli la un moment dat. Cât mai curând posibil, de fapt.

        Am inspirat adânc, apoi am întins o mână spre el.

       — Ana Damian. Douăzeci și unu de ani, născută și crescută aici, în Cluj. Am terminat doar primii doi ani de facultate, visam să devin asistentă. Acum, sunt doar o visătoare liber profesionistă.

        Andi îmi luă mâna într-a sa, strângându-mă ferm, iar contactul îmi făcu pielea de găină.

       — Pentru tineri fără speranțe, ridică paharul și am ciocnit împreună.

        O oră și jumătate mai târziu, râdeam ținându-mă de burtă, înconjurată de luminițe. Andi se oferise să mă ajute ca să le descâlcesc, dar cinci metri de luminițe erau mai mult decât puteam eu să țin în mâini, așa că le-am pus peste umeri și cam peste tot în jurul meu.

       — Ana, cred că le încâlcesc și mai tare, chicoti el și era adorabil când râdea, o mică gropiță ivindu-se timidă în mijlocul obrazului.

       — Cred că ne-am amețit, am pufnit iar în râs.

       — Crezi? Eu voiam să îți spun asta acum vreo două pahare.

        Încă o tură sănătoasă de râs. Andi trânti luminițele pe jos, apoi mă ajută stângaci să le dau jos de pe mine. Ne-am prăbușit pe canapea, gâfâind de la atâtea chicoteli.

       — Și totuși, am spus, inspirând adânc, ca bătăile inimii mele să își revină la normal, de ce ai stat atât de mult timp cu ea, dacă te-a înșelat?

        Printre paharele de vin, cel adus de Andi și încă o sticlă pe care o primisem eu de la Isabel, cu ocazia noului apartament, îmi povestise despre Ema. Comparam situațiile și mai făceam câte un toast, în funcție de cât de rea era situația.

       — Da, e greu de procesat acum, oftă el, trecându-și o mână prin păr, lăsându-și capul pe spătarul canapelei. Dar, nici nu am găsit pe cineva pentru care să simt mai mult decât atracție fizică. Erau atâtea fete care făceau pe inabordabilele, când de fapt era suficient să le acord puțină atenție, că își desfăceau picioarele. Dar, știi ce mă deranjează  cel mai tare? Că am amintiri atât de mișto, la care nu mă mai întorc din cauza prezenței ei acolo.

       — Pentru cei mai groaznici iubiți din univers, am spus, ridicând din nou paharul și el se întinse, neîndemânatic, să își atingă paharul de al meu.

        Însă l-am pus jos și m-am ghemuit pe canapea, așezându-mi și eu capul pe marginea acesteia, dar eram întoarsă spre el. Îi priveam pleoapele mișcându-se, în timp ce doar privea tavanul. Știam că e pierdut în gânduri, de aceea am rămas tăcută, simțindu-mi propriile pleoape din ce în ce mai grele.