Octombrie

Capitolul VII

        Isabel mi-a promis că astăzi vom avea toată ziua doar pentru noi, așa că abia așteptam prânzul. Câteva raze de soare, slăbite ce e drept, își mai făceau din când în când loc printre norii mari și grizonați. Octombrie încă se ținea bine.

        L-am sunat pe Dan, amintindu-i că plec și că i-am lăsat ceva de mâncare în cuptor, în cazul în care ajunge mai devreme decât mine acasă. Era puțin mofturos la telefon, așa că întreaga conversație a durat un minut și câteva secunde. Dar asta nu era suficient ca să îmi taie elanul, nu mai ieșisem cu Isabel de câteva săptămâni și ne era dor de micile noastre bârfe.

        Pentru prânz, ne-am oprit la o ceainărie, unde serveau vafe și tot felul de plăceri nevinovate. Am ales o masă mică, lângă geam.

       - Aș putea mânca asta zilnic! Exclamă Isabel, cu un zâmbet satisfăcut pe față. Și cu gura plină.

       - Cu scopul câtor kilograme? Am râs.

       - Promit să fac sport după! Ridică ea două degete încrucișate, aproape înecându-se din cauza chicotelilor.

       - Așa spunem toate!

       - Cât timp nu am un bărbat pe care trebuie să îl mulțumesc, nu îmi pasă, zâmbi ea.

       - Toni...

       - Ba da, oftă Isabel. De când am aflat de el și de Carla, se ține într-una după mine. Vrea să ne împăcăm. Dar e mai ușor pentru cel vinovat ca să șteargă cu buretele.

       - Dar tu ce simți?

       - Eu..., oftă ea, și mă întrista enorm faptul că o vedeam așa, eu am nevoie de o pauză de la tot ce înseamnă relații. Trebuie să mă ocup și de buni, știi că e dependentă de mine. Acum voi avea mai mult timp pentru ea, mai ales că nu se știe cât... cât va mai fi printre noi.

        Buni, pentru că așa o alintam toți, avea deja optzeci și opt de ani. Se mișca greoi și nu își mai gătise nimic de vreo doi ani. Isabel avea grijă de ea pentru că și ea, la rândul ei, o crescuse pe Isabel după ce mama acesteia fugise de acasă pentru un bărbat grec, când ea avea doar doi ani.

       - Așa că, cine are nevoie de bărbați? Vă am pe tine și pe buni, pe micuții de la spital. Viața mea este perfectă așa cum este acum.

        I-am zâmbit cu drag.

       - Ești cea mai puternică femeie pe care o cunosc, am spus, dar o mișcare la geam îmi distrase atenția de la ea.

        Se oprise să își aprindă țigara, plasată ușor între buze. Trase un fum când făcu primul pas, iar în același timp se uită în direcția noastră. În direcția... mea.

        O secundă electrizantă, privirile ni s-au întâlnit. Apoi am schițat amândoi un zâmbet, dar înainte să o pot opri, Isabel îi făcu semn ca să vină lângă noi.

        L-am văzut ezitând o clipă, apoi se îndreptă spre ușa ceainăriei.

       - Ce faci? Am șoptit exasperată spre ea.

       - Aflu cine e. Ținând cont că tu nu ai suflat o vorbă despre el! Răspunse acuzator.

       - Nu ți-am spus nimic pentru că nu înseamnă nimic!

       - Asta voi afla și singură, rânji ea, iar eu am oftat, nemaiavând drept la replică, pentru că Andi era la câțiva pași de noi.

        M-am ridicat când a ajuns lângă masă. Eram atât de stângace, încât eram nervoasă pe mine. Nu știam cum sau ce să fac, așa că am zâmbit în timp ce am spus un răsuflat: "hei". Ne-am așezat și am continuat:

       - Ea e prietena mea, Isabel. Isabel, Andi.

       - Mă bucur să te cunosc, spuse ea, în timp ce îi strânse mâna.

       - La fel, îi zâmbi el.

       - Ce făceai prin zonă? L-am întrebat, apoi mi-am dat, mental, ochii peste cap.

        Îl iau la rost acum?

       - M-am interesat de niște acte, la primărie. Voi?

       - Tocmai am luat prânzul și plănuiam ca să mergem la un film, am răspuns.

       - Poți să vi și tu, dacă vrei, interveni Isabel și am dat din cap energic, în semn de negație, în timp ce Andi se întoarse spre ea, să îi răspundă.

       - Mulțumesc, dar nu vreau să stric ziua fetelor, rânji și îmi trase cu ochiul.

        Am simțit cum obrajii mei se colorează în roz și am mai luat o gură din ceaiul de mentă. Asta era atât de greșit!

       - Vă cunoașteți de mult? Ne întrebă senină Isabel.

       - Nu chiar, vorbi el, privindu-mă pe sub sprâncene, fix în ochi. Lucrez la mașina lui Dan, e o poveste mai lungă, se întoarse și îi schiță un zâmbet lui Isabel.

       - Pasionat?

       - Nici nu ai idee, râse ușor și îmi plăcea cum se auzea acel sunet venit din piept.

        Îmi mai aruncă o privire, apoi se ridică în picioare.

       - Fetelor, mă bucur că v-am văzut, spuse. Ana, ne vedem mâine.

         L-am salutat și noi, iar înainte să pășească afară din ceainărie, Isabel deja se apleca peste masă, cu mâinile încrucișate.

       - Spune-mi tot, sau jur pe tot ce-i sfânt că mă țin după fundul tău până cedezi!

        M-am lăsat pe spătarul scaunului, intrând în defensivă.

       - Mașina lui Dan se stricase acum câteva zile... și a apărut acasă cu el. Acum îi reconditionează interiorul, am răspuns cât de calm și logic am putut.

       - Hai, lasă mașinile! Dădu ea din mână. Mă refer la... felul în care te privește! Gesticulă ea și am zâmbit fără să vreau. Vezi? Arătă ea acuzator spre zâmbetul meu. Despre asta vorbesc!

       - Nu se întâmplă nimic între noi, Isabel, am dat din cap ușor. Ști foarte bine că sunt cu Dan. Ne facem planuri de nuntă.

       - Își face planuri de nuntă, Ana dragă! El și mă-sa. Ai putea la fel de bine să îi lași la altar.

       - Și totuși, am schimbat subiectul, nu aș putea vreodată să mă uit la alt bărbat.

       - Nu spun că îl înșeli, spuse ea serios. Dar nici fericită nu ești. Și în clipa în care Andi a intrat aici, te-ai luminat.

       - Nu e adevărat, am mormăit. Este un bărbat interesant, dar atât. Suntem mult prea diferiți.

       - Dumnezeu știe că de asta ai nevoie! De cineva care să te facă să simți că trăiești!

       - Isabel, nici măcar nu îl cunosc cu adevărat! Și cum rămâne cu "nu am nevoie de bărbați"?

       - Asta mi se aplică doar mie, chicoti ea.

        Am privit pe geam, unde el se oprise mai devreme. Nu se putea și nici nu aveam voie să mă gândesc la Andi altfel decât ca și la o cunoștință. Era imoral și eu aveam principii. Iar asta așa va rămâne.