Octombrie

Capitolul XV

        Nu se schimbase mai nimic în viața mea, după plecarea lui Andi. Mă ocupam de casă, iar asta însemna decorarea ei și a brăduților pe care îi plantasem în curte, pentru că weekend-ul acesta era Crăciunul. Mai aveam de împodobit doar bradul artificial din casă. Și spun artificial pentru că nu suport mirosul de brad.

        Am călătorit în timp, în săptămâna în care tatăl meu ne-a părăsit mult prea curând. Și fulgerător. Ținând cont de tradiție, timp de trei zile, toate coroanele noastre și a familiei au fost ținute la noi in casă, până în ziua înmormântării. Mirosul mi s-a impregnat în așternuturi, haine, îl simțeam chiar și îmi păr, iar pentru mine era cea mai vie dovadă că el nu mai este. Chiar și mai vie decât trupul lui nemișcat, care nu mai semăna cu el în mare parte și mă gândeam dacă este din cauza prezenței sufletului, sau a locului de veci lăsat în urmă. Pentru că mirosul a fost acolo, zile la rând și am continuat să îl simt chiar și după ce, împreună cu mama, am spălat și aerisit întreaga casă.

        Apoi am plâns.

        Am plâns pentru toate cuvintele nespuse, mulțumirile nerostite,  pentru toate dățile în care l-am supărat și pentru toate zilele în care încă ar mai fi trebuit să fim împreună. Pentru blândețea și răbdarea lui. Pentru nedreptate.

        Uram să mă întorc în trecut, pentru că trecutul îmi răpise ceva ce nu mai puteam recupera niciodată. Tatăl meu, relația cu mama după care tânjeam dar, adolescentă în faza incipientă fiind, nu știam cum să mă exprim, iar ea nu reușea să înțeleagă. Și mi-a răpit o parte din mine, lăsându-mă afectată. Ciobită. Defectă.

        Am oftat, ștergându-mi o lacrimă din colțul ochiului. Bradul. Da.

        Aveam de gând să îl împodobim împreună. Pregatisem totul și acum recapitulam: globuri, fundițe, bomboane, luminițe și steaua din vârf. Așteptam doar ca Dan să vină de la muncă și eram deja la al patrulea ceai. Mă durea capul și strănutam, semne clare de răceală. Însă mi-am pus zâmbetul cald pe față când el a ajuns și s-a cam răcit, în momentul în care l-am văzut atât de obosit și încruntat.

        A acceptat în cele din urmă și a început, fără chef, să așeze decorațiuni pe brad. Telefonul i-a sunat și poate din cauza răcelii sau a stării proaste, m-am poziționat între el și telefon.

       — Ce naiba crezi că faci?

        Reacția lui mă șocă puțin, dar am trecut peste din cauza momentului.

       — Nu răspunde! Am spus, tare și clar.

       — Poftim? Se încruntă.

       — Nu răspunde, Dan! Împodobim bradul, avem o seară în familie. Poți lăsa, măcar o dată, de dragul meu, munca pe locul doi?

       — Cu siguranță este ceva important, Ana! Nu fi copil! Spuse, încercând să treacă pe lângă mine, dar eu m-am întors și i-am luat telefonul de pe masă.

       — Atunci o să răspund eu și o să le spun că nu mă simt bine! Ai și tu voie să îți iei o zi liberă, la naiba! M-am enervat și am răspuns la apel.

        Dar, înainte să pot eu spune ceva, o voce de femeie torcea senzual la capătul celălalt al firului:

       — Dan, iubirea mea, unde ești? Te aștept la hotel de aproape o oră!

        Buzele mi s-au întredeschis, în timp ce creierul se oprise din a mai da semnale spre corp. Îl priveam cu ochi mari, în timp ce el își înghiți nodul din gât. Într-un final, i-am întins telefonul cu o mână tremurândă:

       — E pentru tine.

        Nu îmi recunoșteam vocea și nici nu îmi amintesc cum am ajuns la etaj. Pe biroul lui Dan era o agendă mică, cu toate adresele notate de el. Am rupt foaia pe care era scrisă în grabă și adresa lui Andi și mi-am luat bagajul din dressing, începând să împachetez. Îl auzeam pe Dan certându-se la telefon prin ușa deschisă și la un moment dat veni după mine. Promisiuni și jurăminți, declarații de iubire cum nu am mai auzit de câțiva ani au început brusc acum să prindă viață prin vocea lui nesigură și nu înțelegeam cum am putut să fiu atât de naivă. Mă gândeam la tot ce am renunțat pentru a fi cu el, la tot ce mi-am sau mi-a interzis, încercând să mă țină acasă, în timp ce el avea ședințe mult prea lungi și urgențe mult prea nocturne.

       — De cât timp? L-am întrebat cu un calm de invidiat, întrerupând încă o declarație de dragoste după care, acum câteva ore și zi de zi de la un timp, tânjeam în sinea mea.

        Acum mi se părea mai falsă ca niciodată.

       — Este prima dată, jur! Își împreună el mâinile, iar din nu știu ce motiv, am pufnit, zâmbind.

       — Dacă tu vrei să mă crezi o proastă în continuare, nu ai decât. Dar, ținând cont că îți spune: "iubirea mea" și nu a menționat numele hotelului, semn că tu știi despre ce e vorba, clar nu e prima dată când te vezi cu ea.

        Își prinse capul între mâini, gândindu-se, apoi inspiră adânc și vorbi:

       — Este secretara cea nouă. Ți-am spus când am angajat-o. Ei bine... Ea continua să vină la muncă foarte provocator îmbrăcată și se lipea continuu de mine, iar eu am cedat fără să vreau!

       — Dar... asta a fost acum șase luni, am spus, șocată.

       — Jur că nu s-a mai întâmplat decât o singură dată!

        Am dat din cap, nevenindu-mi să cred.

        Naivă, naivă, naivă.

        Aveam nevoie de timp ca să procesez totul. Să îmi revin și să pot gândi din nou limpede. I-am spus și lui asta, iar datorită calmului meu, cred că a luat-o ca pe un semn bun. Măcar nu am plecat în acorduri de țipete și înjurături, cum se întâmplă de obicei în cazuri de genul.

        Mama se speriase groaznic când se trezi cu mine la ușă, iar după ce i-am povestit totul, m-a ținut în brațe ore întregi. Adevărul e că se lupta cu asta și cu dorința de a merge la Dan și a-l atârna în vreun copac, în tandem, dar aveam nevoie de ea. Și mă alesese pe mine. Totuși, a înțeles când i-am spus că vreau să mă mut singură, pentru că am nevoie de timp doar eu, cu mine. Am nevoie de independență și de a mă reface. Și planul meu era să încep cât mai curând.

***

        Am privit încă o dată foaia, pe care scria "apartament douăzeci", apoi ușa din metal, care avea același număr, și am mototolit-o în pumn. Bătusem de trei ori consecutiv și nu mai aveam curajul să o fac încă o dată. Dacă nu răspundea acum, aveam de gând să plec.

        Însă, după câteva secunde, ușa se deschise larg și Andi apăru în prag. Înalt, frumos, cu părul deja mare ciufulit și cu un barba crescută puțin mai mare decât o purta de obicei. Ochii lui de un maro topit se întunecaseră brusc și mușchii i s-au încordat automat.

       — Ana..., șopti el.

        Am înghițit în sec când i-am auzit vocea, pentru că stomacul meu se strânse dureros.

       — Spune-mi că tu nu ai știut, aproape l-am rugat. Spune-mi că nu știai de aventurile lui Dan.

        Ochii lui s-au mărit, apoi și-a lăsat capul în jos, clătinându-l ușor.

       — Ce aș fi putut să spun, Ana?

       — Adevărul! Puteai să îmi spui că trăiesc în minciună, preferam de o mie de ori să mă doară adevărul!

        A întins o mână și mi-a mângâiat obrazul, în semn de scuză, însă m-am retras.

       — Știi, am șoptit, cu lacrimile căzându-mi în voie pe obraji, chiar credeam că tu ești diferit.

         Și cu aceste cuvinte, i-am intors spatele, plecând.