Octombrie

Capitolul XIII

        Se găsiseră părinți adoptivi pentru micul Lucas, iar eu simțeam, pe nedrept, că ceva îmi era luat aproape cu forța. Normal că mă bucuram pentru el, pentru ocazia de a crește într-o familie adevărată, așa cum nu mulți copii din sistemul românesc au ocazia. Dar... mă atașasem de el, mai mult decât de oricare copilaș de acolo. Era atât de mic, de cuminte și inocent, încât îmi intrase adânc sub piele și în suflet. Mi-aș fi dorit să îl pot lua acasă. Mi-aș fi dorit... să fie al meu.

        Și totuși, asta își dorea și Dan. Copii și eu stând acasă, având grijă de ei. Dar, simțeam că mai am ceva de făcut înafară de asta. Voiam să muncesc, să nu trăiesc aceeași rutină zi de zi. Să am satisfacția banilor munciți de mine.

        Am auzit ușa deschizându-se și am inspirat atât de adânc, cât îmi permiteau plămânii.

       — Ana? Ești acasă?

       — Da, sunt aici, am spus, intrând în living deodată cu el.

        Dan se aruncă pe canapea, luând telecomanda în mână și schimbând programul televizorului care oricum mergea doar pentru zgomotul de fundal. Mi-am frânt mâinile, apoi am respirat încă o dată adânc și m-am apropiat de canapea.

       — Aș vrea să vorbim.

       — Dar, joacă Juventus! Se plânse el.

       — O să fie scurt și la subiect.

        Apăsă pe butonul de "mute" al telecomenzii și se întoarse spre mine.

       — Ținând cont că petrecerea noastră de logodnă se apropie...

       — Duminică, zâmbi el. Am hotărât că va fi Duminică. Am vorbit și cu mama, Sâmbătă avea program, deci e tocmai bine.

        Am înghițit în sec, pentru a nu deriva de la subiectul principal din cauza Victoriei.

       — Revenind. Ținând cont că se apropie logodna și, implicit, nunta, vreau să îți cer un lucru. Ia-o ca pe o pretenție, o condiție chiar.

       — Așa..., se încruntă el.

       — Vreau să petreci mai mult timp cu mine, să îți dedici mai mult timp familiei noastre.

        Dan zâmbi, dar nu era un zâmbet sincer. Sprâncenele i s-au unit într-o cută confuză și se întoarse de tot spre mine.

       — Ce ți-a venit?

       — Am nevoie să știu că încă îți mai pasă. Că vei fi alături de mine mereu. Și acum, și când vom avea copii. Mereu.

       — Ana, știi de ce muncesc atât de mult, nu? Mă întrebă el și tonul îi avea o notă severă.

       — Da, am răspuns, iar toată încrederea mă părăsi brusc.

       — Cred că nu ești conștientă că datorită mie, avem tot ce avem acum. Ne permitem casa asta și mașinile pe care le conducem.

       — Dacă m-ai lăsa și pe mine să muncesc..., am început, însă el mă întrerupse.

        Iar.

       — Să muncești? Ce fel de bărbat aș fi, dacă te-aș lăsa să îți rupi spatele pentru un șef tiran sau pervers? Plus că nu ne-am mai vedea nici atât, dacă ai munci și tu!

       — Știu asta, am oftat, iar el simțise urma de înfrângere din vocea mea.

       — Muncesc eu pentru amândoi, zâmbi el, relaxându-se.