Octombrie

Capitolul XVIII

        Am trântit ușa vestiarului, închizând ochii și încercând să opresc vocea care încă continua să îmi vorbească în minte, deși apelul se încheiase.

        Cuvinte precum: "Oricum nu ai fost niciodată suficient de bună pentru copilul meu!", "Tu ești cea care l-a trădat în tot acest timp!" și "Ai să plătești pentru asta!" erau ecoul persistent a ceea ce auzisem mai devreme. Se pare că linia dintre declarațiile de dragoste și amenințări era extrem de sensibilă.

       — Ești bine? Mă întrebă Isabel, care tocmai intra și ea în vestiar.

       — Da, am inspirat adânc. Sau, voi fi. Tocmai am vorbit cu Victoria.

        Isabel se așeză pe una dintre băncuțe, strâmbând din nas.

       — Sper că nu ai de gând să pui la suflet tot ce îndrugă femeia aceea! Spuse ea, cu un avertisment real în tonul vocii.

        Avea să mă certe zdravăn dacă mă lăsam afectată.

       — Nu, chiar nu. Am încheiat capitolul "Dan" și toate adnotările care au venit deodată cu el. Au fost câțiva ani, dar tot nu vreau ca să dau înapoi.

       — Perfect, zâmbi ea larg, pentru că în weekend este ziua lui buni și am nevoie de ajutorul tău!

        Mintea mea se lumină brusc, ca și o încăpere după ce tragi draperiile, dimineața. O adoram pe buni și faptul că Isabel îmi cerea ajutorul mă încântă peste măsură!

       — Te-ai gândit la ceva?

       — Corul bisericii, coafeza care o vizitează lunar și câteva rude. Nimic sofisticat, enumeră ea pe degete, ridicându-le pe rând.

       — Ce bine! Te ajut cu mâncarea, i-am zâmbit și mă simțeam puțin mai bine acum.

        Aveam ocupație.

       — Și, cum a fost de Crăciun?

        Întrebarea ei m-a luat prin surprindere, deși era extrem de comună zilele acestea. Ochii mi s-au mărit instant și brusc sufeream de o bâlbâială acută.

       — Păi...ăm... cum să fie...ăăă... da, a fost ok.

        Isabel mă privea exact ca și un cățel, cu privirea fixă și capul puțin într-o parte.

       — Ce a fost asta?

        Am oftat, mi-am mușcat buza, apoi am oftat iar. Însă pe chipul ei se întindea tot mai mult un zâmbet viclean.

       — Tot așa te-a făcut și frumușelul acela să te bâlbâi, hm? Și îmi trase cu ochiul așa, pentru efect, de parcă nu era suficient de evident ce voia să transmită.

       — Nu, prostuțo! I-am făcut semn să o lase mai moale. Pur și simplu... m-a găsit. Voia să vorbim și s-a făcut târziu și a dormit la mine, dar pe canapea! Am ridicat tonul spre ultimele cuvinte, pentru că Isabel începuse să chicotească, ca o adolescentă, așa că am rămas împreună de Crăciun.

        Am inspirat, apoi i-am oferit tot luxul de amănunte necesar. Știam că nu mă va lăsa în pace până când nu spun tot. Ne-am despărțit cu mine roșie foc și cu promisiunea revederii de ziua lui Buni.

***

        Micuții burgeri erau gata, la fel și cele trei rulade generoase de salam de biscuiți și salata de cartofi. Buni era plecată cu Isabel pentru niște analize de rutină, deci împreună cu cele două nepoate ale ei am reușit să decorăm sufrageria. Baloane, decorațiuni din hârtie creponată, coifuri și confetii. Toate erau pregătite pentru draga noastră bătrânică.

        Când a sunat telefonul, legam un balon roșu cu panglică albă. Una dintre femei a răspuns, a ascultat și am zâmbit.

        Cu siguranță este Isabel, ne anunță că sunt pe drum.

        Un scâncet. Apoi, timpul s-a oprit pe loc. Expresia feței ei nu se potrivea cu ceea ce pregătisem noi și mintea mea nu putea încă să proceseze. Am ajuns lângă ea, i-am luat telefonul din mâinile înghețate și l-am dus la ureche.

       — Alo? Am spus mecanic.

       — Ana? Buni nu mai e! Ne așteptam rândul, a leșinat pur si simplu! Atâția medici și totuși, nu au mai putut să facă nimic!

        Vocea lui Isabel era atât de panicată și plină de durere, încât mi s-a făcut pielea de găină.

       — Vrei să vin? Isabel... Doamne...

       — Nu, oricum m-au trimis și pe mine acasă. Mă aștepți?

       — Normal, sunt aici.

        M-am așezat pe canapea, cu sufletul gol. Încă țineam între degete panglica albă și mi-am ridicat privirea spre balonul care plutea ușor. Ochii mi s-au umplut de lacrimi și i-am dat drumul, însă el se opri în tavan cu o mică lovitură.

Andi

        Mă gândeam dacă să o sun. Sau să o invit la prima noastră întâlnire? Oare e prea devreme pentru asta? Ea e pregătită pentru asta?

        Mă învârteam ca un leu în cușcă și nu aveam răbdare. Vorbisem de atunci doar prin mesaje și am sunat-o o dată, a doua zi. Știam că e la o zi de naștere și speram cu adevărat ca ea să se distreze. Să uite puțin de problemele pe care le are. De boul căruia îi pregătisem deja un cadou surpriză cu prima ocazie în care ne vom revedea.

        M-am trântit pe canapea, cu telefonul în mână. Oare ea se gândește la mine așa cum o fac eu? În atâtea moduri subconștiente și toate senzuale? În feluri subtile, dar pline de parfum și piele fină? Știe cum e să vrei să te apropii încât aproape doare, dar nu vrei să distrugi misterul și mai cugeți o clipă?

        Am închis ochii, lăsând capul pe spate. Liniștea nu a ținut mult, telefonul a început să sune și am privit ecranul, cu speranță. Nu am recunoscut numărul.

       — Alo?

       — Alo? Andi?

       — Tată...?