Octombrie

Capitolul XII

Andi

        Au trecut deja două săptămâni de la sărutul nostru, iar Ana hotărâse să stea departe de mine. Nu o mai văzusem de atunci. De fiecare dată când mergeam la Dan pentru mașină, ea nu era acolo. Și simțeam un gol în piept din această cauză. Ea mă ținuse pe linia de plutire în ultimul timp, chiar dacă nu știa asta. Cum să îi explic ceea ce simt, fără să se sperie? Deja era măcinată de vinovăție din cauza iubitului neglijent, dar dacă ar știi...

        Ultimul lucru pe care mi-l doream, era să o rănesc. Dar nu mă puteam abține din a fi egoist și a-mi dori să fie a mea. Faptul că îmi făcuse bine, că mă distrase de la toți monștrii din capul meu - Ana le puse lesă tuturor - mă făcea să am nevoie de ea.

        Cât de egoist suna asta?

        Dar, nu doar eu aveam nevoie de un miracol personal, ci și ea. Avea nevoie de cineva care să o salveze de viața care o stingea pe zi ce trece, să o învețe să trăiască, să își dea voie să exprime tot ceea ce simte. Era tânără, prea tânără și inocentă pentru un soț din lumea afacerilor, cu prea multe secretare personale. Știam că nu îi voi putea oferi tot ce are acum, dar mai știam și că aș face orice pentru a-i vedea zâmbetul sincer pe față, în fiecare zi. Pentru că asta o făcea specială. Uneori era nefericită, prostul pământului nu știa să o aprecieze, sunt convins că vedea multă durere la spital și totuși, încă era capabilă de iubire. Continua să facă voluntariat, își păstrase blândețea.

        Nu cred că aș schimba ceva dacă aș încerca să vorbesc din nou cu ea, iar mașina lui Dan era aproape gata, deci nu mai aveam nici un motiv pentru a sta în preajma ei. Trebuia să mă gândesc la ceva pentru a-l desconspira pe Dan, și asta cât mai curând. Indiferent de alegerea ei, după toată povestea asta, măcar voi fi liniștit că a scăpat de imbecil. Apoi, dacă îmi va permite, o voi cuceri.

Ana

        Mi-am șters o lacrimă, pe furiș. Țineam în mâini o ciocolată caldă, iar Isabel mă privea, ușor încruntată. Fugisem de Andi și încercam să fug de tot ce simt pentru el de fiecare dată când venea la noi. Iar astăzi am venit la Isabel. Îi povestisem totul.

       — Am știut că se va întâmpla ceva legat de băiatul ăla, oftă ea.

       — Cum? Am întrebat șoptit.

       — Tu nu te vezi, Ana. Dar radiezi în preajma lui. Ochii tăi prind viață și el, la rândul lui, gravitează în jurul tău. Vă atrageți atât de mult, iar când sunteți atât de aproape, spuse, arătând cu degetul mare si inelar o distanță minusculă, parcă are loc un impact și unul dintre voi se retrage. De preferabil, tu.

       — Pentru că mi-a dat viața peste cap! De ce el? De ce acum?

       — Nu știu, își subție Isabel buzele. Tot ce știu e că te-a facut să simți. Cum era viața ta până la el? Aceeași rutină, zi de zi, aceleași obiceiuri, de parcă era luni întreaga săptămână.

       — Asta nu justifică ce am făcut.

       — Nu, ai dreptate. Dar, spune-mi, când te-a făcut Dan ultima dată să te înfiori așa? Când ți-a bătut inima atât de tare în preajma lui ultima dată?

        Am înghițit în sec.

       — Uite... știu că e greu, spuse blând. De aceea, eu aș lua o pauză. De la tot ce înseamnă Dan și Andi. Poate ai nevoie să te gândești limpede la viitorul tău.

       — Nu pot să fac asta. Odată luată decizia, nu mai rămân decât pregătirile. Iar Dan vrea să anunțăm nunta într-o petrecere de logodnă, cât de curând.

       — Andi va fi foarte afectat...

        Am privit spre geam, unde primii fulgi de zăpadă și-au început, timizi, scurta aventură spre pământ. Știam că va fi. Pentru că și eu eram.

       — Ana, draga mea!

        Buni tocmai venea spre noi, sprijinindu-se de bastonul ei din lemn. Era micuță și firavă, iar când ajunsesem eu, dormea. Părul ei alb era împletit și prins ca o coroniță deasupra capului, pentru că avea rădăcini rusești și mama ei așa îi prindea părul încă de când era copilă.

       — Buni, ce mai faci? I-am zâmbit larg, mergând spre ea pentru a o îmbrățișa.

       — Sunt bine, sănătoasă tun! Și tu?

        Am mai stat o jumătate de oră la povești cu cele două. Când am ajuns acasă, Dan nu era. Îmi lăsase un bilețel în care spunea că a fost chemat de urgență pentru niște acționari din Coreea. Nici măcar un apel scurt, sau un sms. Am mototolit foaia și am aruncat-o în șemineu, apoi am căzut pe canapea. Mă gândeam într-una la ceea ce mă întrebase Isabel: "De ce Dan?" Încercam să îmi ofer mie un răspuns, dacă ei nu am putut atunci.

        Pentru că el era prima mea relație serioasă. El a fost primul sărut și prima atingere. Fusese atent o perioadă, îi păsa. Cel puțin, așa cred. Dar lucrurile s-au schimbat treptat, începând cu ziua în care ne-am mutat. M-a lăsat singură, cu toate lucrurile în mijlocul casei, scuzându-se pe motiv că avea un contract extrem de important de semnat. Dar, se revanșa din când în când. Cinam uneori în oraș, mai mergeam la film sau mă ducea la câte o gală ori inaugurare. Însă, chiar și aceste ocazii s-au redus de la "din când în când" la "deloc". Serile în care mâncam singură s-au înmulțit, dar mă mulțumeam că eram împreună seara. Însă, în ultimele trei luni, adorm târziu mai mereu. Și singură.

        Știu că nu este un mod sănătos de a ne dezvolta ca relație sau familie, dar ma mint de ceva timp că este doar o fază prin care trecem și că el nu este de fapt așa. Că el nu și-a arătat adevărata identitate după ce m-a știut cumva al lui. Și mă temeam de faptul că poate lucrurile se vor schimba iar după nuntă. Dar, cum aș putea fi cu altcineva? Cum să găsesc putere să îmi schimb radical viața, când nu sunt sigură de ceea ce simt și mă sperie o schimbare atât de mare?

        Mi-am încălzit niște paste la microunde și am mâncat singură. Apoi am aruncat resturile, mi-am spălat farfuria și furculița și am am lăsat totul așa cum a fost. M-am dus la somn, fără a-l mai aștepta pe Dan să se întoarcă.