Octombrie

Capitolul XIV

        După ce toți invitații s-au împrăștiat pe la casele lor, am rămas împreună cu mama și Isabel ca să strângem și să spălăm pahare, farfurii, ambalaje de țigări și sticle goale. Inelul de pe mâna mea parcă cântarea zece kilograme și se simțea ciudat acolo, pe inelar.

        Victoria era pe picior de plecare, dar mă rugase să merg cu ea în bucătărie, pentru că nu găsea apa plată. În bucătăria în care eu și Andi ne ascunsesem de toată agitația din casă. În care aproape mă sărutase... din nou. Dar glasul Victoriei mă aduse grav cu picioarele pe pământ.

       — Te-am văzut cum îl priveai, Ana! Șuieră ea, în șoaptă, prinzându-mă de braț într-o strânsoare de fier, cu degetele desfăcute ca și niște clești.

        Trupul mi-a înghețat pe loc și am privit-o cu ochi mari.

       — Nu știu despre ce vorbești, mi-am forțat corpul să reacționeze la acuzație, iar negarea a fost prima fază.

       — Nu face pe proasta! Asta e educația pe care ai primit-o?

       — Chiar vreți să vorbim despre educație? Am fulgerat-o cu privirea. Ce spuneți de a vă învăța băiatul cum să se comporte cu o femeie?

        Și cu aceste cuvinte, mi-am smuls mâna din strânsoarea ei.

       — Nu băiatul meu este cel care înșală!

       — Nici eu nu o fac!

       — Sper asta. Altfel, o să am grijă ca Dan să te dea afară doar cu hainele pe care le porți! Mă amenință, fremătând de nervi.

       — Aveți grijă ce anume vă doriți..., am spus, gândindu-mă la ideea de a pleca departe de toți și toate, fără a privi în urmă.

        De ce zâmbeam în sinea mea din cauza asta?

        M-am întors, am mers la dulapul de sus, am luat o sticlă cu apă plată și am trantit-o pe blatul de la bucătărie, în fața ei, apoi am trecut pe lângă ea cu pași apăsați. Nu m-am deranjat să o conduc sau să o salut când a plecat, deși îmi era groaznic de frică cât timp anticipam următoarea ei mișcare. Îi cerusem lui Dan să îmi demonstreze că îi păsa de relația noastră, în timp ce eu mă sărutasem cu altul. Vina aceea dureroasă revenise și simțeam cum mă sufocă.

***

       — Victoria știe de... noi, am spus, privind pereții garajului în timp ce îi întindeam paharul mare cu cafea.

        Andi rămase puțin blocat, cu mâna peste degetele mele, încercuind paharul, dar eu m-am retras, strângând mai tare cardiganul în jurul meu.

       — Cum? Întrebă el.

       — Ne-a văzut privindu-ne la petrecere. Mi-a spus chiar ea.

       — Bag pula! Mârâi el, trecându-și o mână prin păr, apoi se întoarse spre mine, cu o mare cută din cauza îngrijorării între sprâncene. Ana, ultimul lucru pe care îl vreau este ca să îți pătez ție imaginea. Nu meriți asta, iar eu am fost nesăbuit!

       — Nu lua totul asupra ta, i-am spus, simțind un val apăsător de tristețe. Amândoi suntem implicați, în egală măsură.

       — Știam că ești cu el, dar ceva nu m-a lăsat să stau departe de tine, spuse, întorcându-se și rezemându-se de aripa mașinii. Am văzut felul în care se comportă cu tine și nu e corect, Ana. Meriți mult mai mult de atât și nu mă refer doar la bani, la naiba!

        Se aplecă ușor în față, ca și cum ar cântări greu ceea ce ar urma ca să spună. Inspiră adânc, apoi continuă:

       — Cum aș putea să te las să pari tu cea vinovată? Întrebă, dar părea mai mult o întrebare retorică, spusă cu un ton care vibra durere. Apoi se ridică, își trecu o mână prin păr și mă privi în ochi. Pot să termin astăzi toate finisările. Îmi pare rău că m-am băgat în viața ta. Nu o să mai vin pe aici și... mulțumesc. Mi-ai fost liniște săptămânile astea.

        Mi-am șters pe furiș o lacrimă, incapabilă să îi mai spun ceva. Și care ar fi cuvintele potrivite? "Nu, Andi! Nu pleca! Rămâi lângă mine și privește cum mă mărit!" Sau "Pleacă, de parcă nu ai însemnat vreodată ceva!"? Pentru că nici una nu era varianta corectă!

        M-am apropiat, încercând să îmi înghit lacrimile și m-am ridicat pe vârfuri. El chicoti ușor, încruntat în continuare, și se aplecă ușor, șoptind în același timp în care eu l-am sărutat pe obraz:

       — Micuțo.

        Am purtat cuvintele lui în suflet multe zile de atunci.

Andi

        Nu am mai văzut-o de peste o lună. Nici măcar nu i-am scris, ca să o întreb ce mai face. De fiecare dată când Dan mă invitase acolo, refuzam politicos. Nu voiam să îi dau ceva de bănuit fraierului. Trăiam cu speranța că ea, într-o bună zi, va afla de aventura lui și va fi apreciată de cineva așa cum merită.

        Pe naiba! Pe cine cred că mint? Vreau să o apreciez eu așa cum merită! Să o iubesc seară de seară până cade epuizată între perne, în patul nostru.

        Asta îmi aducea aminte de ultima zi în care o văzusem. Mă gândisem atât de mult la mine și la Ana, la ceea ce simțeam și voiam să mă asigur că nu o foloseam indirect, ca un fel de pansament pentru singura mea relație "serioasă" pe care o avusem cu manipulatoarea Ema. Așa că am căutat-o în seara aceea și m-am culcat cu ea, dar am avut parte doar de un trup cald care m-a ajutat să mă eliberez și un gust amar. O conștiință și mai încărcată. Mi-o imaginasem pe Ana oricum. Mi-am demonstrat personal că nu mai simt nimic pentru ea, eventual doar repulsie. A fost momentul în care am recunoscut.

        Andi Stan, mare prost mai ești!

        Și tot atunci am știut. Sunt îndrăgostit de ea.

        Partea bună e că nu am ales să mai stagnez. Mi-am redeschis atelierul, dar lucram pe cont propriu acum. Modificam mașini, tunning, este termenul modern. Măcar făceam bani frumoși și îmi țineam mintea ocupată, deși în fiecare seară de mai bine de o lună, o pereche de ochi de un albastru ciudat mi-au bântuit visele.