Moromeții de Marin Preda-volumul 1

VI

În seara și în zilele următoare după ce fugise cu Birică, mama ei plânsese și încercase s-o trimită pe fata mai mică, Rafira, cu câteva lucruri de-ale Polinei, dar Rafirica, deși avea numai zece ani, în loc s-o asculte pe maică-sa, se apucase să-i spună lui Victor. Tudor Bălosu aflase și o amenințase pe muierea lui cu bătaia.

Dar așa slabă cum era, Aristița îndrăznise să se împotrivească:

- Tu ai făcut-o de râs! strigase ea plângând. Parcă ți-a păsat ție vreodată de noi! Proastă să fie Polina să-ți mai spună în viața ei tată.

- Si dacă nu-mi mai spune, ce? rostise Tudor Bălosu, îngrozind-o pe muiere cu acest răspuns. Lasă c-o să-mi spună ea, n-avea grijă. N-are să treacă nici o săptămână și ai să vezi cum intră pe poartă cu împăcăciunea. Are nevoie de pământ.

- Și dacă are nu e dreptul ei? Ea singură a muncit cât voi toți... Nu ți-e frică să nu te ia lumea la ochi?

- De ce să mă ia lumea la ochi, că i-am vrut binele? Ce-are băiatul lui Stan Cotelici? O să trăiască cu al lui Birică din cântat? Treaba ei! Eu nu-i dau nici o brazdă! Băiat cu atâta pământ și fuge de el! Ce are fa, băiatul lui Stan Cotelici?

- Are pe dracu! strigase Aristița înfuriată. Dacă nu-i place, vreai tu să i-l bagi pe gât?

- Nici nu-mi trece prin cap, răspunsese Tudor Bălosu nepăsător. Dar dacă făcea cum am spus eu, era ferice de ea. N-a vrut să-l ia pe-al lui Stan Cotelici? Foarte bine! Dar de ce s-a apucat să se ducă după al lui Birică? Altul mai bun nu găsea?

Se certaseră până târziu, fără folos. Tudor Bălosu era mereu nepăsător la rugămințile femeii care îi spunea să se ducă acasă la Birică și să se împace cu fata. Tudor Bălosu nu numai că nu-și cunoștea bine fata, dar nici măcar nu bănuia ce se petrecuse cu ea după măritiș; când o văzu pe Polina intrând pe poartă cu Birică, de uimire, ochiul care nu i se deschidea bine, de astă dată i se deschise cât o ceapă; Polina intra în curte cu o înfățișare și niște pași care nu semănau deloc cu ai Polinei pe care o știau ei, sfioasă și supusă, cam încăpățânată în sfioșenia ei ascunsă, dar totdeauna ascultătoare.

Pe drum Polina se sfătuise cu bărbatul ei. Spre uimirea acestuia, ea spusese că are dreptate mama-soacră: trebuie negreșit să se împace cu părinții. Cum au să poată trăi fără zestrea ei? Nici să nu se gândească, nici să nu-i treacă prin cap. Unde-au să stea? Așadar, se vor împăca și vor sta la părinții ei, vor munci împreună un an, doi și în acest timp vor strânge să-și facă o casă. Așa face toată lumea. Toate acestea are să le spună el.

- Pe urmă să taci din gură și să mă lași pe mine, că o să mă înțeleg cu ei, încheiase ea.

Despre faptul că Tudor Bălosu făcea de râs în sat familia bărbatului ei, fapt care o nemulțumise atât de mult pe mama-soacră și pe cumnate, nu mai putea fi vorba, de vreme ce scopul lor era împăcăciunea.

Birică se cam supărase de sfaturile acestea, dar în cele din urmă convenise. Era încă nedumerit de schimbarea ei parcă neașteptată.

Tudor Bălosu îi văzu dinăuntru intrând în curte, și fără să știe pentru ce, închise fereastra care era deschisă și deschise ușa din tindă. Aristița aprindea focul în vatră și se pregătea să lucreze la mașină niște rochii.

- Vezi că vine Polina și cu ăla, îi spuse Victor Bălosu mamei trecând și el pragul și intrând în casă.

Tot atunci, Polina și Birică urcară scara prispei; ajunși în tindă, fata se opri, se uită la mama ei care se îmbrobodea zăpăcită și-i spuse simplu, dar cu ceva nou parcă străin, în glas: